poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 59 .



Proxima - Partea a treia: „Aventuri pe Proxima”
proză [ Ştiinţifico-Fantastică ]
- roman -
Colecţia: science fiction

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Sagittarius ]

2019-11-10  |     | 



*53. Ajunul. „Moş Crăciun”.

Până în seara acelei zile terminaseră deja de împodobit bradul artificial, cu toate ornamentele găsite, unele realizate chiar de ei, în mod ingenios. Brăduţul fu aşezat, după cum se înţeleseseră şi după cum le era obiceiul, în mijlocul punţii principale. Acum se strânseseră în jurul lui, să-l admire, să facă ultimele mici adaosuri şi fotografii. Evident, Nick şi Ly partipaseră efectiv la împodobirea bradului, cu mult entuziasm, iar acum, văzând rezultatul, erau absolut încântaţi, fiindcă bradul arăta superb. Nici nu găseau cuvintele potrivite cu care să-şi exprime părerea în privinţa brăduţului de Crăciun, brăduţ care readuse în mintea lui Nick amintiri de mult uitate, nefiind totuşi pentru prima oară când asemenea imagini îi reveneau în memorie, însă până în acest moment nu reuşise să le găsească înţelesul. Acum însă, lucrurile începeau să se desluşească din ce în ce mai mult, cel puţin în privinţa bradului de Crăciun. Iar pentru a crea o atmoferă adecvată, Lucian pornise colinde, care răsunau melodios pe întreaga punte principală. Spre deosebire de fratele ei, Ly nu avea deloc astfel de amintiri; pentru ea totul era nou, inedit, dar plăcut, după cum constată.
Pe la ora 17.00 se retraseră toţi în rezervele lor, chipurile, pentru a se odihni, pentru că ar fi fost obosiţi. În realitate, fiecare pregătea cadourile pentru ceilalţi, pe care apoi i le dădeau pe furiş unuia dintre cei doi roboţi, ca să le aşeze sub brad, fără ştirea celorlalţi. Roboţii se străduiau să le îndeplinească dorinţa şi să se strecoare neobservaţi, ceea ce, în mare măsură, chiar reuşeau. După câteva ore de aşa-zis somn, pe la ora 19.00, începură să iasă din rezervele lor şi să vină pe puntea principală, pentru a vedea fiecare ce le adusese „moşul”, sub brăduţ. Evident, ştiau că îşi făceau daruri între ei, însă doreau să păstreze aparenţele, în spiritul acestei sărbători.
- Oho... Ce de cadouri, exclamă Stela, ca şi cum nu s-ar fi aşteptat să fie acolo. Să vedem ce-a primit fiecare, îşi îndemnă ea colegii, care de abia aşteptaseră să audă acest lucru.
Se strânseră în jurul brăduţului frumos împodobit, căutând printre pachetele colorate. Fiecare cadou, frumos împachetat în ambalaj multicolor, avea o etichetă pe care era înscris numele celui care urma să devină posesorul respectivului pachet. Astfel procedaseră în fiecare an, aşa că nici anul acela nu schimbaseră tactica.
- Hei, ăsta-i cadoul meu, îi atrase atenţia blondina lunganului, care tocmai cerceta atent un pacheţel delicat. Ce-ai, eşti orb sau de la înălţimea ta nu se observă ce scrie pe el?
- Scuze, replică scurt lunganul şi-i înmână blondinei pacheţelul pe care într-adevăr scria „Maria”.
Nu dură mult până ce fiecare îşi alese de sub brad darurile, iar după ce terminară, sub brad rămăseseră totuşi două pachete frumos ambalate.
- Hei, voi doi, de ce staţi degeaba şi nu încercaţi să vedeţi ce-i cu pachetele alea două, de acolo? li se adresă Lucian celor doi fraţi Kuny, care nu li se alăturaseră în timp ce ei căutau pe sub brad.
- Te referi la noi doi? Adică, eu şi sora mea? se miră Nick.
- Bineînţeles, răspunse cât se poate de firesc Lucian, începând să desfacă, plin de curiozitate, câteva dintre pachetele pe care găsise înscris numele său.
- N-ar avea rost. Nu pot fi pentru noi, se împotrivi Nick.
- Ce te face să fii atât de sigur? Cum că n-ar fi... încercă Lucian să-l pună pe gânduri.
- Chiar aşa, întări Maria. De ce eşti aşa de sigur?
- Mai bine mergeţi şi verificaţi, îi îndemnă Stela.
- Nouă cu siguranţă nu ne aparţin, adăugă Nis.
- Atunci, presupun că ar trebui să verificăm, spuse Nick, pornind şovăielnic spre brad. Hai, surioară, o îndemnă el pe Ly, văzând că ea nu-l urmase.
De astă dată, Ly porni în urma fratelui ei. Ajungând amândoi lângă brad, constatară că totuşi, cadourile respective le aparţineau, dat fiind că pe ele erau ataşate etichete cu numele lor. Nick întrebă, după ce ridică pachetul ce-i era destinat lui:
- Deci, ce este aici, înăuntru?
- De ce ne întrebi pe noi? Noi habar n-avem, făcu Lucian pe neştiutorul, apoi îi sugeră: Dacă vrei să afli ce-i înăuntru, de ce nu-l desfaci?!
- Chiar aşa, adăugă Mihai. Desfă-l, dacă eşti curios! Hai, să vedem şi noi ce-aţi primit!
- Să-l desfac? se miră Nick. Acum?!
- Desigur, acum, întări Mihai. De ce-ai aştepta?
- Bine, aprobă Nick şi foarte emoţionat, începu să desfacă pachetul său.
- Pot să desfac şi eu cadoul meu? întrebă Ly, părând la fel de emoţionată ca şi fratele ei, deşi nu dorea să lase de înţeles acest lucru.
- Bineînţeles, o aprobă Lucian, deşi parcă nu de la el ar fi dorit să primească acordul. Ce te reţine?
Fără însă a protesta inutil, începu şi ea să-şi despacheteze cadoul ei. Primul care reuşi să dsfacă pachetul fu, evident, Nick şi nu mică-i fu acestuia mirarea când descoperi în cutie mai multe uniforme albastre, aidoma celor purtate de cei şapte membrii ai echipajului navei „Pacifis”, al căror rost nu-l pricepu de la început.
- Ce-i asta? Uniforme?! Probabil că sunt a unuia dintre voi. Vă aparţin, se miră Nick, tare nedumerit şi scose una dintre uniformele din pachet. Şi atunci, ce-i asta? O glumă? Nu pricep! Care-i poanta?
- O glumă?! De ce-ar fi o glumă?! Nu, chiar deloc, replică Lucian cu seriozitate, îndreptându-se spre Nick. Felicitări, prietene, i se adresă comandantul, întinzându-i sugestiv mâna. Începând din acest moment, atât tu, cât şi sora ta, vă puteţi considera ca făcând parte oficial din echipajul nostru, de aceea aţi primit aceste uniforme.
- Să facem parte din echipajul vostru?! Oficial?! păru Nick încă nedumerit, privind spre mâna prietenului său, apoi, pricepând despre ce ar putea fi vorba, zâmbi larg, strângând mâna comandantului misiunii. Vrei să spui că această uniformă e pentru mine?! Adică, e a mea? A mea personal?!
- Exact, îi răspunse Lucian. Îţi aparţine, în întregime!
- Uau, exclamă Nick. Asta chiar e o mare surpriză, desigur, una foarte plăcută! Nu mă aşteptam la una ca asta! Nici nu ştiu ce să spun... Mulţumesc mult!
- Pentru nimic, colegul, îi răspunse Lucian.
- Colegul... se miră Nick.
- Sigur! De acum încolo, ne eşti coleg, ba chiar oficial, zâmbi Lucian.
- Coleg... Îmi place cum sună, aprecie Nick, încântat, cercetând uniforma, pe care găsi un minitrasmiţător, asemănător celor purtate de ei şapte, cu iniţialele lui, K.N., de la numele lui, Kuny Nick, iar pe rever sclipeau timid doar două bulinuţe aurii.
- Ia te uită la iniţialele tale, privi şi comandantul spre ele. Vezi, dacă le-ai inversa, ai obţine numele meu.
- Poftim?! nu pricepu Nick. Cum, adică?
- Păi, N.K. – adică, aşa cum s-ar citi, eNKa, numele meu de familie, surâse el. Dar, desigur, nu-i aşa, pentru că prima e iniţiala numelui, nu a prenumelui, iar K.N. nu seamănă cu numele meu şi nici cu al altuia dintre noi.
- Ah, aşa-i, se dumiri Nick, apoi întrebă: Pot să mă duc să probez uniforma, să văd cum îmi vine?
- Bineînţeles, îl aprobă Lucian. Chiar te rog!
Pe Ly o felicitase Mihai, nu Lucian, din motive lesne de înţeles. Doar că şeful securităţii misiunii nu-i strâsese mâna frumoasei Ly, ci o sărută delicat, cu ocazia acceptării ei în echipaj.
- Păi, merg şi eu să probez uniforma, spuse Ly, care până în acel moment tăcuse.
Cei doi fraţi porniră pe culoar, spre rezervele Mariei, respectiv a lui Mihai.
- Ce zici de asta, surioară? Nu ţi se pare minunat?
- Scuză-mă, Nick, dar nu văd nimic atât de minunat în toată chestia asta!
- Ah, te înţeleg... Încă mai eşti supărată, nu ţi-a trecut... Încearcă totuşi să fii drăguţă! Ei s-au străduit să ne facă o surpriză plăcută.
- Da, ce să spun?! Foarte plăcută, nu?! Exact asta-mi lipsea mie acum! Să fac parte din echipajul lui!
- Al lui?! Dacă te referi la Lucian, te înşeli! Nu-i echipajul lui!
- Hmm... Nu?! Doar el e comandantul echipajului, al navei, ca şi al întregii misiuni. Asta-mi trebuia! Să-mi dea şi mie ordine! Să creadă el că-i voi da vreodată ascultare...
- Ordine?! Te rog, surioară, nu exagera! El nu le dă ordine colegilor săi, niciodată! De fapt, e un tip drăguţ, de treabă.
- Drăguţ, zici?! Poate pentru tine, dar nu şi pentru mine, spuse Ly şi intră în rezerva campionului, pentru a proba uniforma primită.
Văzând că nu-şi poate convinge sora că n-ar fi aşa cum credea ea, Nick renunţă la acastă încercare şi intră în rezerva blondinei. Peste puţin timp, cei doi fraţi reveniră pe puntea principală, echipaţi în uniformele primite.
Ceilalţi îi întâmpinară voioşi, cu îmbrăţişări călduroase şi fel de fel de urale. Însă, în timp ce Nick îşi admira fără încetare ţinuta, fiind absolut încântat de cadoul primit, sora lui nu părea deloc entuziasmată.
- Deci, de acum încolo, facem parte din echipaj? Şi noi? întrebă Nick, ca pentru a se asigura de acest lucru.
- Da, bineînţeles, îl aprobă cumnăţelul său, Mihai. Nu mai suntem şapte, suntem nouă acum! Ce bine!
- Ştii, într-un fel, eu v-am simţit şi v-am considerat mereu, de la bun început, ca făcând parte din echipaj, nu se putu abţine Lucian să nu adauge acest comentariu, care amintea oarecum de originea terestră a celor doi fraţi Kuny, fără a afirma direct aşa ceva.
- Ah, desigur... Echipajul tău, replică Ly a nemulţumire, făcând aluzie la faptul că el era comandantul.
- Al meu?! N-am spus niciodată aşa ceva, se miră Lucian. Nu al meu, ci al nostru. Echipajul nostru, preciză el cu seriozitate.
- Da, dar tot tu vei rămâne în continuare comandantul acestui echipaj, adăugă Ly ceea ce o nemulţumea pe ea.
- Deci, asta era... se dumiri Lucian. Am ajuns şi la acest subiect, pe care speram că-l vom putea evita, dar dacă tot ai adus aminte, Ly... Da, presupun că tot eu voi rămâne în continuare comandantul acestui echipaj, al acestei misiuni, atâta timp cât colegii mei mă susţin şi nu mi-au dat de înţeles că ar dori să mă schimbe de la conducere, din această funcţie, iar dacă acest lucru te nemulţumeşte, te asigur că tu nu eşti obligată să mă consideri comandantul tău.
- Bineînţeles că nici nu te-aş considera astfel! Să nu-ţi închipui că aş accepta vreodată să primesc ordine de la tine!
- Scumpă Ly, nici nu ţi-aş da vreodată vreun ordin, o asigură Lucian, foarte calm, blând, stăpân pe sine, deloc intimidat de atitudinea ei agresivă.
- În schimb, eu chiar aş vrea să primesc ordine de la tine, Luci, spuse Nick.
- Poftim? zâmbi Lucian, încurcat.
- Da, pentru ca să simt cu adevărat că fac parte din acest echipaj, explică Nick.
- Păi, Nick, poate că nu ai observat până acum, dar eu nu obişnuiesc să le dau ordine colegilor mei. Deci, normal, nici ţie!
- Păi... Ar trebui! Doar, la urma urmei, asta ar trebui să facă un comandant!
- Însă nu şi eu! Prefer să le cer părerea colegilor mei şi să ţin cont de sugestiile lor. Iar dacă uneori, de obicei, de cele mai multe ori, ei sfârşesc prin a-mi da mie ascultare sau prin a nu-şi exprima părerile proprii, fiind de acord în acest mod cu mine, nu-i vina mea! Eu nu le-am impus niciodată nimic, mai ales să-mi dea ascultare orbeşte, fiindcă uneori pot şi eu greşi. Atunci e bine ca ei să-mi atragă atenţia, cu seriozitate! Fără exagerări, însă.
- Da, am înţeles! Şi ai dreptate, e mai bine aşa, îl aprobă Nick. Deci, n-am să primesc ordine de la tine. Prea bine... Atunci însă, pentru a mă simţi integrat în echipaj, am să încep să întocmesc şi eu rapoarte, pe care am să le prezint la şedinţele acelea bisăptămânale care au loc în nava voastră.
- Nava noastră, Nick, îl corectă Lucian. A noastră, nu a „voastră”, cum ai spus înainte.
- Aşa este, a noastră, acceptă Nick, zâmbind, încântat de idee.
- Asta ar fi o idee grozavă, să întocmeşti rapoarte, aprecie Lucian. Tu ştii o grămadă de chestii interesante despre Proxima şi ne-ai putea ajuta enorm în cercetări, am face progrese considerabile.
- De acord, spuse Nick. Atunci, aşa rămâne stabilit. De care domeniu să mă ocup, însă?
- De care doreşti. Tu ştii mai bine ce poţi şi ce nu, spuse Lucian, lăsându-i liberă alegere.
- Sper să nu te aştepţi şi din partea mea la acelaşi lucru, presupuse Ly.
- Nici nu ţi-am cerut aşa ceva, Ly. De fapt, nici fratelui tău nu i-a cerut nimeni absolut nimic, nici măcar eu; el singur s-a oferit, îi aminti Lucian.
- Aşa e, m-am oferit, pentru că vreau să simt cu adevărat că fac parte din echipajul vostru, explică Nick.
- Al nostru, Nick, îl corectă din nou Lucian, fără răutate. Aşa să te exprimi de acum încolo, dacă vrei să simţi cu adevărat că faci parte din acest echipaj. Nu mai spune „voi”, când te referi la „noi”!
- Da, exact, al nostru, zâmbi Nick, tare emoţionat. Ai dreptate. Scuze, trebuie să mă obişnuiesc cu chestia asta.
- N-ar trebui să-ţi fie greu, Nick, rosti Lucian. Regulile noastre sunt foarte simple, aşa că n-are rost să le amintesc. Dar, îţi pot spune, în linii mari, doar ceea ce le-am spus colegilor mei, încă de la bun început, înainte de a fi părăsit Terra. Pentru reuşită, e nevoie doar de prietenie, de multă încredere şi de înţelegere. În acest scop, să fim uniţi mereu, ca o mare familie, să nu avem secrete unul faţă de altul, să nu ne minţim şi cam atât. În rest, totul ar trebui să decurgă liniştit, de la sine.
- Înţeleg, surâse Nick. Şi ştiţi ce?! Nu ştiu ce are de gând sora mea, însă eu am să rămân îmbrăcat în această uniformă superbă, care-mi place la nebunie, aşa că n-am să mă schimb în hainele în care am venit. Prefer să rămân astfel îmbrăcat.
- Dar, Nick, e Crăciunul, protestă blonda.
- Da, aşa e, o aprobă lunganul. Acum sărbătorim şi nu obişnuim să sărbătorim îmbrăcaţi în uniforme. În plus, parcă şeful a zis că avem vacanţă timp de două săptămâni, iar în perioada de vacanţă nu trebuie să purtăm uniformele.
- Da, vă înţeleg, spuse Nick Kuny. Voi v-aţi săturat de uniforme, le-aţi purtat aproape mereu, zi de zi; vreţi să luaţi o pauză, să faceţi o schimbare. Dar vă rog să mă înţelegeţi şi pe mine, pentru că, în cazul meu, e pentru prima oară când o port şi n-am de gând să o dau jos atât de curând. Sunt încântat de ea!
- Chiar atât de mult îţi place? Pe bune?! păru surprins Alex.
- Da, e absolut minunată, aprecie Nick, întregul său chip radiind de bucurie. Mă întreb de unde aţi avut materialul?
- Am găsit noi, răspunse Stela.
- Şi cum ne-aţi ştiut oare măsurile? Ne vin perfect, ca turnate pe noi, se miră Nick.
- Am apreciat şi noi, răspunse Lia.
- Aţi apreciat corect, spuse Nick, admirându-şi din nou ţinuta albastră.
- Ne bucurăm că-ţi place, spuse Stela.
- Îmi place la nebunie, întări Nick, surâzător. Ca şi cadoul de data trecută, pe care-l am şi acum la mine. Atât portmoneul, cât şi banii primiţi!
- Ca să vezi, le ai la tine?! se miră Mihai.
- Da, nu mă despart de ele! Deci, pot rămâne în uniformă sau nu? se interesă Nick, privind insistent către Lucian.
- Dacă aşa doreşti tu, n-ai decât, îl aprobă acesta. N-ai nevoie de acordul nostru şi mai ales, nici de al meu. Faci cum vrei! În plus, nici unul dintre voi doi nu este obligat să poarte uniforma când această perioadă de vacanţă se va sfârşi şi noi toţi, ceilalţi, vom reveni la uniforme.
- Luci, nu vreau separatisme! Deci, eu o s-o port mereu, decise Nick. Cum altfel m-aş putea simţi ca făcând parte din echipaj?!
- Foarte bine! Faci cum doreşti. E decizia ta; nu depinzi de mine, spuse Lucian, începând să despacheteze, cu multă curiozitate, câteva din cadourile primite.
Ceilalţi îi urmară de îndată exemplul. Se opriseră din această activitate, admirându-i pe cei doi fraţi, noii lor colegi. Dar acum desfăceau pachetele, minunându-se de fiecare lucruşor ce ieşea la iveală. Erau veseli, bine dispuşi şi se bucurau în egală măsură pentru fiecare cadou primit, chiar dacă nu era cine ştie ce.
De altfel, nici nu se aşteptau la ceva spectaculos sau valoros, ştiau la ce se puteau aştepta, însă aceste mărunţişuri însemnau foarte mult pentru ei.
- Ia te uită, exclamă Lucian. Ăsta chiar e interesant, aprecie el, oprindu-se asupra unui şorţ roşu, pe care, în mijlocul unei inimioare, stătea înscris, în limba engleză îndemnul „Sărutaţi bucătarul!”, adică „Kiss the cook!”.
Fără a sta mult pe gânduri, ataşă repede şorţul peste hainele pe care le purta în acel moment.
- Hmm... Îţi vine bine, frumosule, aprecie Stela.
- Chiar, adăugă blonda, admirându-l şi ea. Se pare că te prinde roşul!
- Probabil, presupuse el. Şi vedeţi ce scrie aici?
- Cum am fi putut oare să nu observăm? replică blonda.
- Atunci, ce-ar fi să urmaţi acest îndemn?
- Ha... Ai vrea tu, pufni Lia.
- Poate mai târziu, frumosule! După ce o să ne serveşti cu delicatesele pe care le-ai pregătit pentru această ocazie specială, ca să vedem dacă meriţi.
- În cazul ăsta, pregătiţi-vă de pe acum, pentru că eu sunt sigur că merit!
- Nu, zău? replică sec Lia. N-ai impresia că prea te lauzi?
- Eu?! Nici gând, afirmă el, serios.
După ce toţi îşi desfăcuseră toate cadourile primite, serviră din delicatesele preparate de bucătarul lor. Iar după ce se săturară, Lucian le indică fetelor îndemnul ce era înscris pe şorţul lui roşu, de care nu se despărţise încă, amintindu-le de promisiunea făcută. Neavând încotro, fetele îl sărutară, însă doar pe obraji, nu altfel, cum şi-ar fi dorit pofticiosul bucătar, cel puţin în cazul Liei. Însă se mulţumi şi cu atât.
Apoi se distrară, în maniera lor obişnuită, de data aceasta însă, în jurul bradului de Crăciun, până la ora 23.00, când toţi deciseră să se retragă, de data aceasta, chiar pentru a se odihni, fiindcă erau obosiţi, sau cel puţin aşa pretindeau. Numai Lucian nu se simţea deloc obosit şi nu avea de gând să se retragă în rezerva sa de la ora aceea. Dar nici să rămână singur pe puntea principală nu intra în planul său. Ar fi fost plictisitor. Prin urmare, se îndreptă spre rezerva colegei sale, Lia, intenţionând, evident, să o roage să revină cu el pe puntea principală, să serbeze împreună Crăciunul.
- Bună! Şi „Crăciun fericit!”, îi ură el, oprindu-se în pragul rezervei Liei.
- „Crăciun fericit”, Luci, îi răspunse ea. Dar, ce cauţi aici?
- Pe tine, normal! Pentru că vreau să te rog să revii pe puntea principală; cu mine, desigur.
- Nu mai spune! Şi de ce aş face aşa ceva?
- Simplu: Pentru că este seara de Ajun, iar peste aproximativ o oră va fi deja Crăciunul. Şi nu cumva să-mi spui că eşti foarte obosită, ţi-e somn şi doreşti să-ţi petreci primul Crăciun de pe Proxima, care, de altfel, va fi, foarte probabil şi ultimul, dormind în rezerva asta stupidă, în care deja ţi-ai petrecut prea mult timp, pentru că n-am să te cred.
- Bine, recunosc, până aici ai dreptate, dar ceilalţi...
- Lasă-i pe ceilalţi în pace, o întrerupse el. Dacă ei au considerat că asta-i cea mai bună modalitate de a petrece acest Crăciun, treaba lor! Însă nu suntem obligaţi să le urmăm exemplul.
- Dacă am priceput bine, mă inviţi pe puntea principală, să petrecem împreună Crăciunul, doar eu şi tu.
- Exact, aprobă el. Mai stăm vreo câteva ore, atât cât doreşti tu, nu mai mult.
- Şi ce te face să crezi că dacă aş veni pe puntea principală şi aş rămâne în compania ta, ar fi o modalitate mai plăcută de a-mi petrece acest Crăciun, decât dacă aş rămâne aici, în rezerva mea şi aş dormi, spre exemplu?!
- Pentru că nu ai şi o altă variantă mai bună decât acestea două. Sau, să vedem... Dacă mă gândesc mai bine, ai prefera oare să-ţi petreci Crăciunul în oraşul artificial, împreună cu Sid, cu o nouă lecţie de dans, sau altfel?
- Ah, vezi cât eşti de nesuferit?! Aşa că nu am motive să vin pe puntea principală cu tine, ripostă ea. Prefer să dorm, decise apoi, cu fermitate în glas. Şi ar fi mai bine să pleci, chiar acum! Ieşi, comandante!
- Nu, te rog! Îmi pare rău, am greşit! Îmi cer scuze şi te asigur că nu se va repeta. Te rog, insistă el.
- Bine, deşi nu ştiu de ce accept totuşi, cedă ea în cele din urmă, în favoarea lui.
- Nu vei regreta, ai să vezi, o asigură el.
- Doar să fii mai drăguţ, îi impuse ea.
- Eu întotdeauna sunt drăguţ! Foarte drăguţ!
- N-aş crede. Adineauri n-ai fost, deloc!
- Nu-mi aminti...
În câteva clipe ajunseră înapoi, pe puntea principală. Bradul împodobit îi aştepta acolo tăcut, înfrumuseţând priveliştea. Lia îl întrebă:
- Şi deci, ce propui să facem?
- Am o idee mai bună! Ce-ar fi ca tu să faci propunerea?! Deci, orice vrei tu...
- Nu, te rog, nu-mi cere aşa ceva. Sunt în criză de idei; n-aş şti ce să propun. De altfel, Don Juan, tu m-ai invitat, aşa că...
Însă, în loc de vreo propunere, el o cuprinse strâns în braţe şi o sărută îndelung, cu pasiune, ca de obicei.
- Ah... Luci, dacă o să continui astfel, sau repeţi o singură dată acest lucru, am să întorc în rezerva mea şi am să rămân acolo, cel puţin până dimineaţă, să dorm!
- Bine, nu te supăra, o rugă el, îndepărtându-se uşor de ea. Doar ţi-am promis că voi fi drăguţ... Uite, am să mă retrag puţin! Doar să nu pleci între timp, te rog!
- Păi, stai un pic! Unde vrei să pleci?
- Mă întorc imediat, promit! Aşteaptă-mă puţin, te rog!
- Bine, dar să nu întârzii prea mult!
- Nici gând, o asigură el, dispărând în direcţia culoarului ce ducea spre rezervele lor.
Apăru după câteva clipe, aproape de ora 24.00, însă deghizat în Moş Crăciun.
- Oho-ho-hoo... Crăciun fericit, domnişoară, spuse el, utilizând formula „moşului”, încercând să-şi îngroaşe vocea, pentru ca ea să nu-i recunoască glasul.
- Aaa, nu... Ca să vezi, cine a sosit! Nu se poate, pufni ea amuzată, chipul înseninându-i-se. Însuşi vestitul Moş Crăciun... Foarte nostim, Luci, râse ea.
- Ce tot vorbeşti, domnişoară?! Eu nu sunt Lucian, sau... replică el. Cum i-ai spus?!
- Ah, te rog, Luci, îmi place ideea ta, mă amuză, dar nu sunt copil, aşa că... zâmbi ea. Ce tot aiurez aici?!
- Chiar aşa! Ce tot aiurezi, domnişoară?! Eu am venit de departe, special pentru tine!
- Nu mai spune, se lăsă ea oarecum prinsă în jocul lui. De unde?! De fapt, stai, nu-mi spune?! Cred că ştiu de unde! De pe Terra, de la Polul Nord? Laponia, cumva?!
- Nimeni nu ştie sigur de unde vin, pentru că e strict secret, aşa că n-am să-ţi spun nici ţie. De fapt, eu sunt pretutindeni!
- Ca să vezi, pretutindeni... Şi cum te descurci?! Presupun că e foarte greu!
- Da, e dificil, desigur, dar mă descurc eu!
- Îmi închipui... Şi cum ai ajuns până aici? Ai cumva vreo navă spaţială foarte performantă?
- Nu, nici gând! N-am nevoie de aşa ceva! Am alt vehicul, mai bun decât orice altceva!
- Nu-mi spune, sania ta, cu renii tăi; Rudolf, cel cu nasul roşu... Bieţii de ei! Ce combustibil folosesc?
- Combustibil?! Nu au nevoie de aşa ceva!
- Nu?! Atunci cum au călătorit atât de mult, prin spaţiu? Probabil că ai instalat la sania pe care o trag renii, nişte rachete foarte puternice!
- Rachete?! Nu, nici vorbă! Dar modul de deplasare e secret, aşa că n-am să ţi-l spun nici ţie. E... Magic!
- Ah, dar multe secrete mai ai, moşule, remarcă ea.
- Aşa e, am. Însă mă aflu aici pentru că am un cadou deosebit, special pentru tine.
- Adevărat?! Dar noi deja ne-am primit cadourile, nu ştiai?!
- Ba da, însă acesta este cu adevărat de la mine!
- Ca să vezi, ce onoare! Să primesc un cadou de la adevăratul Moş Crăciun!
- Aşa e, dar ca să-l primeşti, trebuie mai întâi să-mi reciţi o poezie, ca să-l meriţi.
- Ah, nu, asta nu! Refuz! Îmi pare rău, dar n-am să recit nici o poezie, pentru că nu ştiu nici una. Le-am uitat pe toate!
- Ei, hai, domnişoară, nu se poate! Trebuie să-ţi aminteşti, măcar una! Până şi copiii ştiu!
- Dar eu, nu! Nu mai ştiu şi gata!
- Fă un mic efort şi-ţi vei aminti, măcar una scurtă, scurtă de tot!
- Ba nu, moşule; nu mă pune să recit poezii, pentru că nu-mi place!
- Haide, încearcă, altfel nu-ţi vei primi cadoul şi nici măcar nu vei afla ce-ar fi fost.
- Bine, bine, pisălogule! Uite, am să-ţi spun una! „Căţeluş cu părul creţ” îţi convine?
- Sigur! E perfect! Dar ai grijă cum i te adresezi moşului, domnişoară, să nu-l superi, îi atrase el atenţia asupra calificativului „pisălogule”, pe care-l rostise ea puţin mai înainte.
Mai în glumă, mai în serios, amuzându-se tare mult, Lia recită „Căţeluş cu părul creţ”, apoi „Cuţu, cuţu, na, Grivei!” şi „Pisicuţă, pis, pis, pis”.
- Bravo, se arătă moşul mulţumit. Iar acum, pentru că ai fost fetiţă cuminte şi ai recitat frumos câteva poezioare, ai să primeşti şi cadoul pe care-l am pentru tine.
- Abia aştept, exclamă ea.
- Păi, atunci, să nu prelungim momentul! Iată cadoul, domnişoară, îi spuse „moşul”, înmânându-i un pachet micuţ şi delicat.
Ca de obicei, curioasă, Lia îl desfăcu de îndată. Astfel ieşi la iveală o brăţară de aur, frumos lucrată, delicată, inscripţionată cu un text scurt: „Pentru Lia. Cu drag, Luci!” Lia citi textul, care-l dădea în vileag pe „moş”; oricum, îşi dăduse ea demult seama că ar fi el.
- E foarte frumoasă, n-am ce zice, aprecie Lia, admirând brăţara. Dar tu, moşule, nu cunoşteai părerea mea privind bijuteriile?
- Ba da, ştiam că nu-ţi plac, sau că nu ai obiceiul să porţi. Dar am sperat că, fiind de la mine, vei accepta această brăţară şi o vei purta.
- Bine, îţi fac pe plac, afirmă ea. Deci, o accept, ba chiar o s-o şi port, adăugă ea, punându-şi-o la mână.
- Atunci, mă bucur că n-am greşit.
- Şi pentru ceilalţi colegi ai mei nu ai cadouri?
- Nu, ei şi le-au primit deja.
- Dar şi eu le-am primit deja.
- Aşa este, însă consideră că acesta e un mic supliment, fiindcă îl meriţi!
- Şi ceilalţi colegi n-ar merita şi ei un astfel de mic supliment?
- Ba da, dar de moment ce s-au culcat deja, au pierdut ocazia.
- Aha, pricep... Dar pentru colegul meu, Lucian, nici pentru el n-ai nimic?! El nu doarme încă.
- Nu doarme? Păi, unde e? Eu nu-l văd, deloc!
- S-a retras puţin, dar spunea că revine imediat, că nu va întârzia. Nu înţeleg de ce n-a apărut până acum. Oricum, nici pentru el n-ai nimic?
- Nu, pentru că am impresia că n-a fost băiat cuminte.
- Chiar n-a fost?
- Nu prea; cel puţin, mie aşa mi se pare. Ai tu cumva altă părere, domnişoară?
- Nu, n-am alta. Cred că ai dreptate. N-a fost băiat cuminte! Şi atunci, să înţeleg că eu am fost cuminte?
- Da, domnişoară. Ai fost foarte cuminte; atât de cuminte, încât meriţi acest supliment de la mine.
- Dar tu, moşule, ai primit vreun cadou până acum?
- Nu, domnişoară, eu doar împart cadouri; de primit, nu primesc niciodată.
- Ce trist, aprecie ea. Ce-ai zice dacă ai primi acum unul, de la mine?
- Aş fi încântat!
- Atunci, am să-ţi dau unul, decise Lia zâmbind şi-l sărută delicat, pe obraz.
- Uau... replică „moşul”, cu adevărat încântat. Dacă aş primi de fiecare dată un astfel de cadou de la câte o domnişoară drăguţă, aş fi tare fericit!
- Îmi închipui... Atunci, hai să te fac eu fericit, se oferi ea şi-l sărută şi pe celălalt obraz, însă de data aceasta, profitând de neatenţia lui, îi trase de barba cea lungă şi albă, care se îndepărtă cu uşurinţă, dezvăluind, evident, chipul lui Lucian.
- Ce faci?! îi reproşă el, fără a încerca să-şi îngroaşe glasul. Vrei să-l superi pe Moş Crăciun? N-ar fi bine, adăugă el, încercând să-şi aşeze la loc barba falsă.
- Moş Crăciun?! Te rog, Luci, mi-am dat seama de la bun început că, de fapt, erai tu.
- Îmi închipuiam că ştiai acest lucru, însă recunoaşte că a fost amuzant, surâse el, renunţând la încercarea de a-şi reaşeza barba falsă la loc.
- Asta aşa e. Chiar a fost. Din această cauză nu regret deloc că am rămas totuşi cu tine. Dar nu ştiam că ai o astfel de costumaţie, de „Moş Crăciun”.
- Ei bine, o am, iar acum ştii acest lucru.
- Şi în anii trecuţi de ce n-ai utilizat-o?
- Nu ştiu. Probabil că nu mi-a trecut prin minte o idee atât de trăznită!
- Chiar e trăznită, zâmbi ea. Dar spune-mi, tu nu-mi dădusei deja un cadou înainte?
- Ba da, bineînţeles.
- Şi atunci, ce-i cu această brăţară?
- Aşa cum am spus deja, e doar un supliment, de la mine, special pentru tine, cu ocazia Crăciunului.
- Un supliment?! De ce?
- Pentru că, tot după cum am spus deja, îl meriţi.
- Serios?! Pentru că am fost fetiţă cuminte?! Când ai ajuns tu la această concluzie?
- Nu contează când, îi oferi el un răspuns ambiguu, însă întâlnind privirea ei albastră insistentă, se simţi dator să adauge o explicaţie: De fapt, dintotdeauna, pentru că întotdeauna te-am considerat astfel.
- N-aş zice! O dată chiar mi-ai scăzut serios nota la purtare; îţi aminteşti?
- Eu, ţie?! Ţi-am scăzut-o...?! se strădui el să-şi amintească.
- Da. Atunci când ai notat în dreptul numelui meu clasificativul „insubordonare”, sau cam aşa ceva.
- Ah, atunci... îşi aminti el. Haide, zău... N-am trecut nimic în dreptul numelui tău! Cum altfel?! Atunci spuneam şi eu doar aşa, ca să fac pe grozavul! recunoscu el. Şi te-aş ruga să nu-mi aminteşti de acea perioadă! Mai ales acum, de Crăciun!
- Nesuferitule! izbucni ea, încruntându-se, pocnindu-l uşor cu palma peste umăr, de parcă nici n-ar fi auzit rugămintea lui de mai înainte. Eu chiar am crezut atunci că ai trecut „insubordonare” în dreptul numelui meu şi mi-ai compromis imaginea sau întreaga carieră! Păreai atât de serios!
- Adevărat?! Chiar m-ai crezut în stare de aşa ceva? Îmi pare rău că m-ai crezut, dar te rog să nu mai discutăm despre acea perioadă, zâmbi el acru. Nu e tocmai momentul potrivit, nu ţi se pare?
- Bine, îl aprobă ea, apoi întrebă din nou, ca pentru a se asigura de acest lucru: Dar, chiar n-ai trecut?
- Lia... Nu, n-am făcut-o! Te rog...
- Bine. Am tăcut. Oricum, îţi mulţumesc că n-ai trecut acel cuvânt atunci.
- N-ai de ce să-mi mulţumeşti! Ah, te rog, încetează!
- Gata! Am încetat, îl asigură ea zâmbind.
- Deci, nu ştii poezii? schimbă el subiectul. Le-ai uitat, pe toate?
- Ba, bineînţeles că ştiu, destule; nu le-am uitat deloc. Ba chiar ştiu unele lungi şi dificile; nu doar în limba noastră, ci chiar în unele limbi care nu mai sunt în circulaţie în prezent, dar sper că nu te-ai fi aşteptat să încep să-ţi recit vreuna dintre acelea.
- Poate. Dar... Să fim serioşi! „Căţeluş cu părul creţ”, „Cuţu, cuţu, na, Grivei” şi „Pisicuţă, pis, pis, pis”... Te rog! Nu crezi că ai exagerat?
- Deloc. Acestea sunt scurte, simpatice şi adecvate momentului. Nu ţi se pare? Sau vrei să-ţi înşir şi alte motive pentru care le-am ales pe acestea?
- Nu, pentru că ai dreptate, o aprobă el.
- Bine. Acum chiar că aş dori să le urmez exemplul celorlalţi, pentru că mă simt obosită.
- Sigur. Cum doreşti, doar aşa ne-am înţeles. Nu te reţin.
- Mulţumesc pentru această seară minunată şi pentru cadou, „Moşule”! Chiar m-am distrat!
- Nu-mi mai mulţumi atâta! Nu uita că şi eu m-am distrat. Înainte însă de a pleca, spune-mi, de la tine e şorţul acela roşu? Chiar îmi place!
- Scuză-mă, dar n-am de gând să-ţi spun dacă e sau nu! Aşa că, noapte bună, „Moş Crăciun”!
- Noapte bună, Lia! Şi „Crăciun fericit”!
- „Crăciun fericit”, îi răspunse ea, apoi se retrase în direcţia rezervei sale.
Neavând încotro, „Moş Crăciun” dispăru şi el, în direcţia rezervei sale, unde, evident, se va schimba de costumaţia roşie a moşului...

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!