poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 51 .



Proxima - Partea a doua: „Planeta Proxima”
proză [ Ştiinţifico-Fantastică ]
- roman -
Colecţia: science fiction

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Sagittarius ]

2019-10-17  |     | 



*81. Dansând cu blonda.

Lucian era tot trist, îngândurat, tăcut; desigur, imaginea Liei îl urmărea stăruitor. Auzi glasul blondei, care-l anunţa:
- Luci, noi doi o să mai rămânem puţin în navă, dacă nu cumva te deranjăm prea mult prin prezenţa noastră.
- Cum doriţi. Nu mă deranjaţi deloc, răspunse el indiferent.
- Ne era dor de tine, dar şi de „Pacifis”, aşa că o să ne permitem să rămânem, chiar dacă asta te-ar deranja, decise Maria.
- Blondo, tocmai ţi-am spus că nu mă deranjaţi deloc, repetă Lucian.
Intrară în navă, pe puntea principală, iar trapa se închise în urma lor.
- Eu cred că o să beau o cafea; n-am mai băut de mult, spuse blonda, ca pentru sine. Tu, Nick?
- N-aş dori o cafea. Poate o răcoritoare, dacă mai aveţi.
- Evident că avem, zâmbi blonda.
- Pe mine v-aş ruga să mă scuzaţi, zise Lucian, intenţionând să se retragă în rezerva lui.
- Hei, un moment! îl opri blonda. Ce faci? Unde crezi că pleci?
- În rezerva mea, răspunse el simplu.
- Cum aşa?! Nu poţi pleca pur şi simplu, să ne laşi singuri aici; ar fi urât din partea ta. Zău, Luci... Rămâi cu noi la o cafea, să stăm de vorbă. Sau tu de abia aştepţi să plecăm şi noi, să scapi de „intruşi”? Asta faci? Ne goneşti, nu-i aşa?
- Nu-i adevărat, blondo, dar n-am chef să rămân.
- Lasă-l, iubito. Putem sta şi singuri, interveni Nick.
- L-ai auzit? Puteţi sta şi singuri; pe mine nu mă deranjează, spuse Lucian.
- Nici gând, se împotrivi blonda, dar Lucian se retrăsese deja spre rezerva lui, deci, nu-i dădu ascultare. Ce-nseamnă asta? Aşa-ţi tratezi tu prietenii? Cu spatele? Cu indiferenţă? se revoltă ea, dar el nici n-o auzi măcar.
- Ascultă-mă pe mine, iubito! Nu vezi cum arată? Lasă-l în pace, încercă Nick s-o convingă pe Maria să renunţe.
- Nici nu mă gândesc, se împotrivi ea. Ce-şi închipuie? Nu scapă el aşa de uşor de mine!
- Păi... Ce-ai de gând să faci? se interesă Nick, curios.
- Nimic grav, dragul meu, încercă ea să-l liniştească. Nu fi suspicios! O să merg până-n rezerva lui, să vorbesc serios cu el, între patru ochi, atâta tot! Între timp, am să te rog să stai aici liniştit, să nu ne deranjezi. Să vezi cum îl scot eu afară de acolo, cât ai clipi! Neseriosul! Nu poate să ne facă una ca asta!
- Bine, iubito. Fie cum vrei... Dar cum rămâne cu răcoritoarea mea?
- Se aranjează şi cu asta. Nu fi nerăbdător, îl „certă” Maria.
Blonda se îndreptă spre rezerva lui Lucian. Pe scurtul drum se întâlni cu Robby, care venea pe puntea principală.
- Robby, drăguţule... surâse Maria, îmbrăţişând robotul, apoi îi spuse: Ce bine că te-am întâlnit! Vreau să vorbesc puţin cu Luci, iar între timp, te rog să-mi faci o cafea şi să-i duci lui Nick o răcoritoare, pe puntea principală.
- Bine, de acord, aprobă Robby. Dar cum să fie cafeaua ta?
- Cum adică?! păru ea nemulţumită. Am lipsit doar câtva timp din navă şi gata, ai şi uitat care sunt preferinţele mele?
- N-am uitat, bineînţeles.
- Atunci de ce mă întrebi?! Dar grăbeşte-te puţin, cu răcoritoarea aia; Nick s-a dovedit a fi nerăbdător.
Robotul porni spre bucătoria navei, iar ea se îndreptă spre rezerva comandantului. „E.L.” – era scris pe uşă. Ciocăni uşor, dar nu i se răspunse; nu aşteptă însă, intră şi neinvitată, fiindcă uşa se deschise; nu era blocată. Îl găsi pe Lucian acolo, trântit nepăsător pe salteaua lui, îmbrăcat încă în uniformă. Îşi acoperise fruntea şi ochii cu braţul stâng. Nu se deranjă să vadă cine intrase, dar auzi glasul blondei:
- Aici te ascundeai? Te-ai retras în bârlog, să hibernezi, ca un urs? Dar e cazul să părăseşti bârlogul, nu mai e de mult iarnă, aşa că trebuie să ieşi de aici! Vreau să spun că nu mai e iarnă, acolo, la noi, pe Terra, fiindcă aici nu-i niciodată iarnă. Nu vrei deloc să vorbeşti cu mine? Hai, nu mai face pe victima! Şi lasă aerul ăsta trist; nu-ţi şade bine! Hei, n-auzi bine?! Eşti surd?! Cu tine vorbesc! Zău, de ce te porţi aşa? Nu mă lăsa să vorbesc pentru pereţi! Hai, Luci, nu fi nesuferit! Ce-nseamnă asta?
- Scuză-mă, blondo. Sunt doar indispus.
- Asta nu-i o scuză şi nici un motiv să ne tratezi astfel, îi reproşă ea. Ştii, nu-i deloc corect ceea ce faci acum.
- Adică?! Nu-nţeleg... De ce anume mă acuzi?
- Mă refer la această separare...
- Şi ce anume nu-i corect aici?
- Ştii ce ne-ai spus mereu, nu doar înainte de plecarea în misiune?
- Cred că da.
- Hai să-ţi amintesc eu, să-ţi reîmprospătez memoria. Spuneai că vei asculta mereu părerile noastre şi că vom decide întotdeauna împreună cum e mai bine să procedăm.
- Ştiu foarte bine ce-am spus; n-am uitat niciodată, doar nu crezi că aş fi uituc.
- Atunci, de ce nu faci aşa cum ai spus?
- Poftim?!
- Păi, n-ai ţinut deloc cont de părerea noastră, nici măcar nu ne-ai întrebat... Te-ai retras şi ai recurs la această separare, ceea ce nu-i deloc corect. Noi nu doream această separare, nici să-ţi reproşăm ceva sau să te schimbăm cumva din funcţie. Doar ea a spus ceea ce a spus, însă Lia nu e întregul echipaj; nu reprezintă nici măcar majoritatea, e în minoritate absolută, de asta nu e corect ceea ce faci.
- Mda, înţeleg... Ce-ai vrea?! Poate că am greşit, nu-i imposibil. Sunt şi eu doar un om, nu-s perfect. Uneori am toane, am gărgăunii mei...
- Gărgăuni; că bine le zici... Dar renunţă odată la ei!
- Nu pot, nu-i aşa de simplu...
- Şi atunci cum rămâne cu partea „decidem împreună cum ar fi cel mai bine să procedăm, după ce ascultăm părerea fiecăruia”?
- Da, bine, recunosc, poate am exagerat, poate am greşit... Şi ce vrei să faci în acest sens? Vrei să mă dai în judecată? Sau... Hai, ia-mă la bătaie! Eu îţi permit.
- De parcă aş putea...
- Te rog, încearcă să mă înţelegi. Aş vrea să rămân singur...
- Asta, nu! Nu poţi sta aşa, singur, la infinit! Ar fi cazul să ieşi afară din bârlog, ursule!
- De ce mă tot compari cu un urs?
- Păi, dacă te comporţi ca unul...
- De unde ştii?
- De unde?! Întâmplător, sunt biolog, cunosc comportamentul animalelor, doar am studiat destul, iar în acest moment tu te comporţi ca un urs, în perioada hibernării; ba încă nu doar ca un urs, ci un urs ursuz... Dar au trecut deja trei luni de când stai aşa, singur, deci ar fi cazul să te trezeşti din starea asta. Până şi urşii ies din starea de hibernare după cele trei luni de iarnă.
- Bine, domnişoară Biologie... Asta a fost totul?
- Nu încă, domnule Matematică... Hai, te rog, vino să bei o cafea, împreună cu noi. Altfel nu ne vom simţi bine aici, în navă, fără tine. L-am lăsat pe Nick singur, pe puntea principală. Între timp, noi doi, să vorbim serios!
- Despre ce?
- Despre tine.
- Hmm... Nu-i un subiect interesant. Nu-mi convine. Nu-i pe placul meu.
- Interesant sau nu; nu poate fi întotdeauna pe placul tău... Hai să vorbim despre problema ta.
- Problema mea?! Am eu vreuna?
- Da, domnule Matematică. Ai o problemă nerezolvată, care însă nu ţine de calculele tale ingenioase, de aceea n-o poţi rezolva. Aş vrea să te ajut.
- Nu trebuie. Mersi, dar... N-am nevoie de ajutor. Mă descurc şi singur. Mă simt foarte bine. Nu-mi lipseşte nimic.
- Nu încerca să mă duci! Nu vei reuşi, se împotrivi blonda şi se aşeză pe marginea saltelei, lângă el.
- Nu-nţeleg ce vrei să spui? N-ai vrea să-mi vorbeşti mai clar?
- Nu face pe neştiutorul cu mine. Ştii foarte bine despre ce-i vorba. „Problema” ta are un nume: Lia, explică ea clar, printr-un singur cuvânt, totul.
- Te rog, blondo, încearcă să eviţi acest subiect! Chiar nu vreau să vorbim despre ea.
- Nu te preface! E inutil! Ştiu că vrei să vorbeşti despre ea. Nu te mai ascunde după deget. Nu uita că eu cunosc micul tău „secret”, ca să-i zicem aşa, anume că o iubeşti. Sau cumva n-o mai iubeşti? Nu te mai interesează deloc persoana ei? Nu vrei să ştii nimic despre ea? Nu vrei s-o mai vezi deloc, niciodată? Hai, spune!
- N-ai vrea mai bine să mă laşi în pace? o întrebă el, privind o clipă spre ea.
- Asta, nu! Vreau să te scot din starea în care te afli, nu-ţi stă bine aşa. Putem vorbi liniştiţi, în siguranţă. Nu-ţi face griji, Nick nu ne aude. E-nţelegător. I-am cerut să ne aştepte pe puntea principală şi exact aşa va face. Nu ne va deranja. Deci, hai, să te aud! Cum e cu problema ta, Lia?
- Te rog, blondo, nu mă chinui! Înţelege, acum nu vreau să vorbesc deloc, mai ales, nu despre ea. Vreau doar să stau liniştit. Atâta tot. Ce-i aşa de greu de priceput?
- Nu-i adevărat! Uită-te la tine: Nu stai deloc liniştit! Te frămânţi mai rău, iar asta se observă destul de clar. Trebuie neapărat să vorbeşti cu cineva... De fapt, nu cu mine ar trebui să vorbeşti, ci cu ea; ba mai mult chiar, să mergi s-o vezi.
- În nici un caz! se împotrivi el cu îndârjire.
- Nu fi încăpăţânat, ca un catâr. Lasă mândria asta prostească şi du-te să vorbeşti cu ea. Ai nevoie de asta, ca să nu mai fi atât de neliniştit; de fapt, amândoi aveţi nevoie, dar amândoi sunteţi la fel de încăpăţânaţi şi orgolioşi, nu vreţi să recunoaşteţi nimic. Da, amândoi sunteţi la fel, plini de sine...
- Nu mă băga în aceeaşi oală cu ea! Spre deosebire de ea, eu nu i-am reproşat niciodată, nimic...
- Poate că nu, dar... Uită-te la tine, Luci! Şi ea, la fel... Preferaţi să suferiţi, unul de-o parte, celălalt de cealaltă, în loc să rezolvaţi totul; ar fi mult mai simplu, mai bine, pentru amândoi. Te-aş sfătui să laşi mândria; nu merită! Cedează! Fii înţelegător!
- Cum?! Tot eu? Tot eu să cedez? Nu crezi că am cedat de prea multe ori? Acum nu, nu se mai poate... De fiecare dată, deşi nu greşesc cu nimic, tot eu să mă plec în faţa ei, să cedez, să-mi cer scuze? Să trec drept prost? De ce-aş proceda astfel mereu? N-am nici un motiv! Pricepe că nu sunt prostul nimănui; nici măcar al ei; sau ea să priceapă, nu tu...
- N-o lua chiar aşa. Ţi-am spus şi repet, lasă mândria şi cedează tot tu, dacă ea nu vrea; ar fi mult mai bine. Fii înţelegător şi de data asta, tot tu, pentru ultima oară, dacă încă o iubeşti. Sau poate că n-o mai iubeşti deloc? Ţi-e indiferentă? Renuţi la ea, definitiv?
- Ah, cum poţi să spui una ca asta?! păru el uşor nervos şi se ridică, alături de blondă, pe marginea saltelei. Cum să renunţ la ea, definitiv? Asta nu se va întâmpla niciodată! Cum aş putea? Cum să n-o mai iubesc, deloc? Acum, poate mai mult ca oricând... Am încercat în fel şi chip să mi-o scot din minte, dar n-am reuşit; mi-e imposibil! La naiba! Nu se vede? Poate din cauza asta sunt aşa cum sunt, n-am chef de nimic, simt că... Nu ştiu. Nu înţeleg. Nu înţeleg nimic.
- Păi, tocmai asta-ţi spuneam şi eu. Nu fi încăpăţânat. Lasă prosteala, pentru că, de fapt, nu sunt decât prosteli, din cauza cărora suferi, însă nu doar tu, ci şi ea. Dacă ai vedea-o cum arată, nu ţi-ar veni să crezi.
- Ce vrei să spui, blondo?! Credeam că ei îi e indiferent, totul, tresări el.
- Uite că nu-i deloc aşa; te-ai înşelat. Nu-i e indiferent. Povestea asta a afectat-o mai mult decât ar fi vrut ea; poate mai mult chiar decât pe tine. E mereu tristă, îngândurată, absentă, n-are chef de nimic; ce să mai, exact ca tine! Asta încă de atunci, de când ţi-a spus... Ştii tu ce; a fost şi pentru ea ca un şoc. N-a mai ieşit deloc din starea asta, ceea ce demonstrează că şi ea te iubeşte, ba încă foarte mult, altfel nu numai că n-ar interesa-o, dar ar fi mereu veselă, bucuroasă, bine dispusă, ceea ce nu-i deloc aşa. Iar asta ce crezi că înseamnă? Pentru ce atâta suferinţă, de ambele părţi, Luci? Chiar dacă ea se străduieşte să nu dea de înţeles că ar suferi, sau măcar să nu se ghicească motivul suferinţei ei, nu reuşeşte. Oricât ar încerca, nu poate să se ascundă; se vede pe chipul ei, cât şi în felul în care se comportă. E din ce în ce mai distantă, rece, mereu retrasă, singură...
- Cum adică, singură? Credeam că-i împreună cu Ly...
- Cu Ly?! repetă blonda, întrebător. Într-un fel, da, e cu Ly, doar împart aceeaşi cameră, însă numai de seara târziu, până dimineaţa, devreme. Crezi că Ly rămâne mereu cu ea? Nici gând! Domnişoara Kuny se întâlneşte zilnic cu Mihăiţă, dimineaţa, devreme, pleacă împreună şi se întoarce obosită seara, târziu, la culcare. Eu sunt întotdeauna cu Nick, Alex cu Stela, iar Nis... Cine ştie ce-o mai face şi zănaticul ăla? În orice caz, ea rămâne singură, mereu. M-am întâlnit cu ea de vreo câteva ori, am încercat să-i vorbesc, dar n-am reuşit. E mereu tristă, total absentă, gândurile îi sunt răvăşite, aiurea; parcă nici nu mai ştie de ea. Regretă foarte mult ceea ce ţi-a spus atunci, se vede, nu-i nevoie să spună, se observă imediat, se trădează singură. Pricepi, Luci? Suferă şi ea, din cauza ta. Suferă foarte mult, iar asta pentru că te iubeşte. N-ar avea nici un alt motiv. Mă auzi? Mă asculţi? Te iubeşte, Luci, e sigur, sunt convinsă de acest lucru. Nu observasem asta la ea înainte, dar acum am înţeles, cel puţin eu am înţeles asta. Doreai să ştii acest lucru, nu-i aşa? Te întrebai mereu dacă însemni ceva pentru ea sau nu? Află acum de la mine că te iubeşte, deşi nu mi-a spus, nici mie, nici ţie, nici altcuiva, dar e clar. Luci...
- Off... Nu; nu-i bine... De ce-mi spui toate astea? zise el, prinzându-şi capul între palme. Crezi că asta simplifică lucrurile? Nu, deloc! Dimpotrivă, le complică mai mult.
- Nu fi copil! Lucrurile tu le complici! Tu, sau ea, sau amândoi. Tu o iubeşti, ea te iubeşte, deci, în mod normal, totul ar trebui să fie simplu pentru voi, însă voi doi... Ah, nu vă înţeleg deloc! Pe nici unul dintre voi... Luci, uită-te la mine, îi ceru ea, iar el îşi ridică uşor capul, cu o privire tristă, pierdută, de parcă nu era a lui. Dar nu aşa! De ce mă priveşti astfel? Ce-i cu figura asta posomorâtă? Nu-mi place să te văd aşa! Nu e deloc bine. Vezi, uite, aşa e şi ea mereu, cum eşti tu acum. De asta-ţi spun, încerc să te conving că ar trebui să vorbeşti cu ea, ca să nu mai fiţi aşa, nici tu, nici ea, nici unul dintre voi.
- Poate ai dreptate, dar nu pot. Nu încă. Nu ştiu de ce, dar trebuie să aştept, îmi mai trebuie puţin timp. O să mă gândesc eu...
- Să te mai gândeşti? La ce să te mai gândeşti? se revoltă blonda. Îţi mai trebuie timp? Cât? Cât timp îţi mai trebuie? Vrei să aştepţi? Dar cât? Cât o să mai aştepţi? Aşa, la infinit? Nu ţi-au ajuns şapte ani sau mai mulţi, câţi or fi, de când tot aştepţi, de când o cunoşti? O să aştepţi toată viaţa după ea? Să suferi în tăcere, fără să-i spui niciodată nimic?
- Ah, nu, nici chiar aşa. O să-i spun totuşi. Odată trebuie să-i spun, trebuie să vorbesc cu ea, dar nu chiar acum, pentru că n-aş putea. Încă am nevoie de puţin timp, să mă mai gândesc. Dar de vorbit, voi vorbi cu ea. Însă nu acum; o să mai aştept, repetă el.
- Ah, eşti imposibil! Şi enervant! Trebuie să mai aştepţi... Ce să mai aştepţi? Şi cât?
- De fapt, acum ea ar trebui să vină să vorbească, nu eu. Să vină, nu ca să-mi ceară iertare; nu sunt supărat pe ea, n-aş avea de ce, sau n-aş putea fi. În orice caz, să vină să-mi vorbească, despre orice ar vrea, nu despre ceea ce s-a petrecut atunci, nici gând; orice altceva. Sau nu, nici măcar să nu vorbească nimic, deloc, însă să vină, să fie aici, atât aş vrea; nu tot eu, din nou...
- Aşa ar fi normal, însă nu va veni nici ea. E mândră şi încăpăţânată, la fel ca tine, sau poate mai mult chiar decât tine. Ştiam eu că asta vrei, că asta aştepţi de la ea, i-am şi spus, dar degeaba; n-am cu cine vorbi. Însă nu mai aştepta în zadar, renunţă şi de data asta tot tu, dacă ea nu vrea. Fii bun şi înţelegător, nu încăpăţânat. Şi ea aşteaptă ca tu s-o cauţi, ca un semn din partea ta că ai fi iertat-o sau că nu eşti supărat pe ea şi vezi cum faceţi voi doi... Tu aştepţi ca ea să vină, iar ea aşteaptă ca tu s-o cauţi, şi uite aşa aşteptaţi, amândoi, degeaba, pentru că, din mândrie, nici unul nu-l caută pe celălalt. Continuaţi să suferiţi amândoi, în tăcere, când totul ar putea fi atât de simplu...
- Greşit, blondo! N-ar putea fi deloc simplu, nu cu Lia; n-o cunoşti. E atât de dificilă... Am încercat să vorbesc cu ea, să-i cer prietenia, dar totul a fost în zadar; mereu m-a respins cu asprime. Uneori nici nu ştiu la ce să mă aştept din partea ei, cum va reacţiona; e imprevizibilă, inabordabilă.
- Pentru că nu ştii cum s-o iei, pentru că nu-i spui clar, în faţă, adevărul; anume, că o iubeşti. Ce-i atât de greu? Nu sunt decât două cuvinte simple, scurte, banale chiar... Ce-i atât de greu să le rosteşti faţă de ea, dacă ele exprimă ceea ce simţi pentru ea?
- Nu ştiu. Am încercat, dar n-am reuşit. Cu ea nu-i aşa de uşor. Nimic.
- Poate că nu te-ai străduit destul. Doar atât dacă i-ai spune şi totul s-ar rezolva, s-ar schimba brusc, în bine, pentru amândoi.
- Chiar crezi asta? Eu nu sunt atât de sigur. Nu cu ea. Cu ea nu va fi aşa de uşor. Dacă ar fi fost alta, poate da, dar ea... Nu! Nu merge. Poate ar fi ţinut figura dacă ea ar fi fost altfel, însă... Nu ştiu. Nu ştiu ce să mai cred.
- Cum să nu ştii? Cum poţi spune aşa ceva? Tocmai tu? Acest termen nu există, sau poate fi depăşit, mai ales pentru tine.
- Bine ar fi să fie aşa, însă, din nefericire pentru mine, nu e deloc astfel... Sunt nehotărât, Maria; e pentru prima oară în viaţă că mi se întâmplă aşa ceva, dar culmea, într-adevăr nu ştiu ce să fac. Ezit mereu, amân mereu, deşi nu asta mi-aş dori. Din cauza asta trebuie să mă mai gândesc, să devin odată hotărât.
- Bine, Luci, atunci mai gândeşte-te, poate că ceea ce ţi-am spus îţi va fi de folos într-un fel; cel puţin eu aşa sper.
- Sigur. Chiar îmi este de folos. Îţi sunt recunoscător.
- Lasă asta. N-am nevoie de recunoştinţa ta. Hai acum, nu mai sta închis aici. Hai cu mine pe puntea principală. Nu ne poţi lăsa singuri; ar fi nepoliticos din partea ta. Sau poate vrei să plecăm mai repede, să te lăsăm singur? Spune-mi, te deranjează prezenţa noastră?
- Nu. Cum poţi să crezi aşa ceva?! Aş prefera totuşi să rămân aici, în rezerva mea.
- Nu se poate, pentru că nu te las eu. Hai, struţule, nu mai tot băga capul în nisip ori de câte ori ţi se pare ceva în neregulă. Scoate-l afară şi înfruntă realitatea, cu curaj! Nu te tot ascunde, nu-ţi şade bine. Nu ţie...
- Struţ?! Eu?! se miră el, amintindu-i de clasificarea anterioară: Parcă eram urs.
- Struţ, urs, catâr; ce contează? Nu-i genul tău să fii nici una, nici alta; nu-ţi stă bine deloc în nici una dintre aceste variante.
- Bine, domnişoară Biologie... Gata, m-ai convins, dacă insişti atâta. Ai terminat cu lecţia de biologie, despre animale încăpăţânate, ursuze şi retrase?
Maria reuşise cu greu să-l convingă pe Lucian să-şi părăsească rezerva şi să rămână cu ei pe puntea principală. Important însă era faptul că reuşise totuşi, deci, amândoi părăsiră rezerva lui Lucian, îndreptându-se spre puntea principală, unde-i aştepta Nick, care între timp servise de unul singur o răcoritoare şi în acel moment viziona un film.
- Văd că ai reuşit să-l aduci totuşi, observă Nick.
- Sigur. Doar ţi-am spus că voi reuşi, îi aminti blonda.
- Ştiu; dar aţi întârziat. Ţi s-a răcit cafeaua, de când a adus-o Robby.
- Nu-i nimic. O să mi-o încălzească din nou; n-o să se supere pentru atâta lucru. Ce zici, Robby? i se adresă robotului, care era acolo.
- Bineînţeles, Maria. Imediat, aprobă robotul, fără întârziere.
- Iar mie mai adu-mi încă un suc, de data asta de protocale, te rog. Spun să-mi aducă încă unul, fiindcă pe celălalt l-am băut singur, dacă voi nu mai veneaţi. Începusem să mă plictisesc, de aceea mi-am pus filmul acesta.
- Foarte bine ai făcut. Şi nu te mai plânge atât. Acum suntem aici şi-ţi promit că n-am să te las eu să te plictiseşti, zise Maria.
- Dar tu, Lucian? îl întrebă robotul. Vrei o cafea, ca Maria?
- Nu, răspunse el nepăsător, adăugând: Mai degrabă un suc, ca lui Nick, te rog.
- Bine, s-a făcut, spuse robotul şi plecă să aducă tot ceea ce i se ceruse, luând cu el ceaşca de cafea, care se răcise, pentru a o reîncălzi.
Cei trei rămăseseră singuri, pornind o discuţie, la care Lucian nu lua parte; era retras, îngândurat, de parcă nici nu-i auzea pe prietenii lui. Dar Maria îl ochi, hotărâtă să-l scoată din starea aceea de „amorţeală”, ce părea a-l fi cuprins.
- Ia spune-mi, Luci, unde sunt cele şase bulinuţe aurii?
- Poftim?! replică el nedumerit; nu auzise ce-l întrebase blonda.
- Spune-mi unde sunt; le iau, le aduc şi ţi le prind imediat pe rever, unde le e locul, îl lămuri Maria.
- În nici un caz! refuză el, înţelegând la ce se referea blonda.
- Ai văzut doar, cei din laborator ţi s-au adresat tot cu „domnule comandant”, insistă ea. Deci, ar trebui...
- Blondo, renunţă, te rog, la acest subiect! o întrerupse el, cu seriozitate în glas. Altfel, mă întorc imediat în rezerva mea şi nici c-am să revin aici, oricât ai insista!
- Dar lor nu le-ai reproşat nimic, îi aminti blonda.
- Nu mi-a convenit deloc să-i tot aud spunându-mi astfel, dar ce-aş fi putut face? Chiar nu le puteam reproşa nimic celor din laborator. Cu voi însă, altfel se prezintă situaţia, justifică Lucian. Şi repet, dacă insişti, plec imediat înapoi, în rezerva mea!
- Lasă-l, iubito, nu-l mai tot cicăli, o sfătui Nick.
Maria nu mai spuse nimic, văzând că Luci vorbea foarte serios; îl credea în stare să procedeze aşa cum ameninţase. În plus, apăruse robotul, aducând ceea ce i se solicitase şi-i servi pe cei trei.
- Luci, dacă tot suntem aici, ia pune muzică, te rog; n-am dansat de mult. Parcă sunt sigură că Nick a şi uitat cum se dansează de când n-a exersat, are nevoie de o reîmprospătare a memoriei, de antrenament serios, spuse Maria, după ce-şi termină cafeaua.
- Oho... Se pare că am încurcat-o, se tângui Nick.
- Robby, pune şi tu muzică, i se adresă Lucian robotului, fără a se ridica de pe fotoliu.
- Vai, puturosule... Eu te-am rugat pe tine să pui muzică, pentru că doream ca tu să o porneşti, altfel puteam să-i spun şi eu lui Robby, se arătă Maria nemulţumită.
- Lasă, blondo... Ori eu, ori Robby, tot una e; tot muzică, păru el indiferent.
- Ce muzică să pun, Maria? se interesă robotul.
- Porneşte computerul lui Mihai şi pune CD-ul care-mi place mie cel mai mult; sper că n-ai uitat care, zise Maria.
- Evident că n-am uitat, o asigură robotul, care porni computerul şi luă CD-ul respectiv.
- Bravo! Văd că n-ai uitat preferinţele mele, îl lăudă ea pe Robby, auzind melodia, care de abia începuse. Hai, iubitule! Să dansăm, îi spuse lui Nick; acesta nu părea a intenţiona să se ridice de la locul lui.
- Un moment, iubito, zise el, nu foarte încântat de ideea de a dansa; justifică însă: Nu vezi că nu mi-am terminat încă de băut sucul?
- Păi, hai, bea-l mai repede! Ce mai aştepţi? îl zori ea, arătându-se nerăbdătoare.
- Dar nu s-a terminat nici filmul, căută Nick un alt motiv de a o refuza.
- Până-ţi bei tu paharul de suc, se va termina şi filmul, spuse blonda, privind în treacăt spre ecran.
El sorbi repede ce-i mai rămăsese în pahar, ca să n-o supere pe blondă, apoi, privind spre aparat, observă că, într-adevăr, se terminase şi filmul. Se ridică anevoios.
- Ce zici, iubito, n-ai vrea totuşi să mă ierţi de data asta? Nu am chef de dans acum.
- Hai, nu fi rău! E de ajuns un singur mofturos aici. Nu începe şi tu! Nu mă face să mă rog de tine atât, îi reproşă ea.
Lucian o privi discret, pe sub sprâncene, pricepând de îndată că el era mofturosul la care se referise ea, dar nu spuse nimic.
Neavând încotro, Nick dansă alături de iubita lui cea blondă, ceea ce i se păru totuşi plăcut, deşi la început nu se descurcă prea bine, fiindcă într-adevăr, uitase să danseze de când nu mai exersase deloc, însă îşi reaminti destul de repede, devenind un partener acceptabil, chiar dacă nu se ridica la pretenţiile iubitei sale blonde. Dansară mult timp împreună, melodiile succedându-se cu repeziciune, una după alta. Nick nici nu mai ştia câte anume trecuseră de când începuse muzica, iar norocul lui fu că se oprise CD-ul, altfel n-ar fi scăpat aşa de uşor de blonda lui cea insistentă. Aşa însă, găsi momentul potrivit pentru a se retrage, să-şi tragă sufeltul; obosise de când dansa într-una cu blonda lui, care nu se mai sătura deloc de dansat. În sfârşit, găsise o clipă de răgaz. Fără a pierde timpul, se îndreptă spre fotoliul de pe care se ridicase. Blonda însă nu; ea reporni CD-ul şi muzica reîncepu, spre disperarea lui Nick, care credea că iar îl va lua la dans, când el de abia răsufla. Iată însă că scăpă şi de data aceasta, fiindcă blonda se îndreptă spre fotoliul colegului ei, aşa că el se gândi că poate viziona un alt film.
- Hai, Luci, acum e rândul tău. Să dansăm, propuse ea.
- Poftim?! Ah, nu, blondo, renunţă, se împotrivi el ferm.
- Nu mă refuza! Nu fi grosolan şi nepoliticos! Aşa-ţi tratezi tu colega? În mod normal, tu ar fi trebuit să mă inviţi la dans, nu eu... Am tot aşteptat să mă inviţi, însă cum tu nu intenţionai, am îndrăznit să iau eu iniţiativa, iar tu nu mă poţi refuza. Pur şi simplu, nu poţi!
- Ascultă... De ce nu dansezi în continuare cu Nick? îi sugeră Lucian.
- Nick?! Nu vezi că de abia mai răsuflă; a obosit, bietul de el, nu-i obişnuit cu dansul. Cum aş putea dansa cu el în halul în care arată? Dar cu tine e cu totul altceva, tu eşti altfel, pe tine dansul nu te oboseşte niciodată, aşa că, hai... Doar n-ai de gând să mă laşi să dansez singură? N-ar fi frumos din partea ta...
- Nu, bineînţeles, dar...
- Nici un „dar”, Luci! Sper că n-ai cumva de gând să-mi sugerezi să dansez cu unul dintre roboţi. Eu pe tine te prefer, eşti partenerul ideal, pentru oricine. Ai clasă, stil...
- Bine, fie, cedă el, ridicându-se, în timp ce Nick răsuflă uşurat, văzând că nu-i nevoit să reia dansul. Hai să nu fiu nepoliticos, să nu te refuz; într-adevăr, n-ar fi deloc frumos din partea mea. Să nu fiu şi grosolan; mofturos m-ai făcut deja...
- Şi ce anume nu-ţi convine, mofturosule? Ce vrei să spui, că nu-i aşa?
- N-am spus nimic, zâmbi el pentru prima oară în acea zi, iar blonda fu mulţumită că reuşise să „smulgă” acel zâmbet de la el.
- Să dansăm, maestre, rosti blonda veselă.
El o cuprinse uşor cu braţul, elegant, iar astfel începură să danseze. Deşi gândul îi zbura mereu la Lia, acest lucru nu-l încurca deloc la dans, în mişcările lui bine alese; era acelaşi dansator talentat, de elită, deşi îi era greu să se concentreze asupra dansului, având-o alături doar pe Maria. Ar fi preferat-o pe Lia, însă n-ar fi avut motive să nu-i facă blondei pe plac.
- Ah, Luci, e o adevărată plăcere să dansez cu tine. O desfătare pe care n-am mai simţit-o de mult. Nu te-aş fi iertat dacă m-ai fi refuzat în continuare.
- N-aş fi făcut una ca asta. Nu sunt nici chiar aşa...
- Da, ştiu. Eşti un adevărat cavaler, replică ea.
- Nu rosti cuvântul acesta, nici măcar în glumă! îi atrase el atenţia, cu seriozitate, oprindu-se o clipă-n loc.
- Scuză-mă, îi ceru ea, apoi continuă: Ce zici, te-ai mai gândit la ce ţi-am spus?
- Nu încă. Voi avea destul timp să reflectez în linşte, dar nu acum, ci când voi rămâne singur în navă; o să mă gândesc bine la tot ceea ce mi-ai spus. Dar, te rog, nu-mi aminti de ea acum! Înţelegi? Nu-mi vorbi despre ea în acest moment, în timpul dansului; n-aş putea rezista, să te ascult. Asta dacă încă vrei să dansezi cu mine, în continuare.
- Evident că vreau. Eşti un partener minunat.
- Atunci să nu vorbim. Cel puţin nu despre ea, puse el o condiţie.
- De acord, maestre. Să dansăm; parcă eşti făcut pentru dans...
Se lăsară purtaţi de ritmul muzicii, destul de mult timp, însă pentru el a dansa nu era dificil, nu obosea deloc, fiindcă nu depunea eforturi în acest scop. Blonda nu obosea nici ea, mai ales nu cu un asemenea partener. Era fermecată de felul în care Lucian o purta alături de el; ar fi vrut ca şi Nick să ştie să danseze atât de bine, pentru a se simţi şi alături de el la fel cum se simţea avându-l ca partener de dans pe Luci. CD-ul se termină; blonda îl scoase şi puse imediat altul, semn că nu se săturase încă. În scurta pauză, Lucian mai bău un pahar de băutură răcoritoare, în timp ce Nick lenevea în continuare, instalat comod în fotoliu, urmărind cu atenţie filmul.
- Hai, iubitule, te rog... Mai dansăm puţin? Ce zici? îl ochi ea neiertătoare.
- Ah, nu... Pentru mine deja a fost prea mult. Mă depăşeşte. Mă oboseşte.
- Nu te-ai săturat încă de dans? o întrebă Lucian, zâmbind, întorcându-se spre ea. N-ai obosit deloc?
- Nici gând, îi răspunse Maria. De dans n-o să mă satur niciodată, iar de obosit, nici vorbă; de abia m-am încălzit niţeluş. Însă partenerul meu e cam leneş, după cum pare.
- Atunci lasă-l pe el să se odihnească. E de înţeles că lui i se pare mai greu. Iar dacă n-ai nimic împotrivă, permite-mi să te invit de data asta eu să dansezi, tot cu mine; doar ce mi-ai deschis pofta. Deci, ce zici, vrei sau nu?
- Dacă vreau?! Mai şi întrebi... Cu tine, Luci, oricând, oricât. Credeam însă că tu nu vrei, că poate te-ai săturat, spuse ea entuziasmată.
- Ba, acum vreau. Dansul nu mă plictiseşte niciodată, nici pe mine. În plus, îmi readuce buna dispoziţie. Deci, cred că s-ar putea chiar să-mi revin, în curând, spuse el, zâmbind tot timpul, părând a semăna cu cel pe care-l cunoştea ea, nu cu ursul mofturos şi ursuz de mai înainte.
- Adevărat?! întrebă ea. Atunci ce mai aştepţi? Să dansăm!
- Evident. Să dansăm, repetă el aprobator.
Şi reluară dansul. Alături de Lucian, blonda se simţea de parcă ar pluti, deşi el nu se concentra în totalitate asupra mişcărilor pe care le efectua, gânduri ascunse încă distrăgându-i în mare măsură atenţia, dar pentru el nici măcar nu era necesar să fie foarte atent pentru a dansa; era ceva firesc. Între timp, Nick stătea mulţumit în fotoliu, instalat confortabil, sorbind un alt pahar plin cu răcoritoare, pe care-l solicitase robotului; acesta-l servise imediat, fără întârziere. Stătea liniştit, privindu-i pe cei doi cum dansau; poate că altul în locul lui nu i-ar fi îngăduit blondei să danseze atât de mult doar cu Lucian. El însă nu-şi făcea deloc probleme în acest sens şi urmărea filmul cu interes, fiind convins că nu greşea având încredere deplină în minunata lui blondină, deci nu era gelos, furios, sau având alte sentimente reprobabile, de genul acesta, nu punea la îndoială fidelitatea Mariei faţă de el. De altfel, chiar şi Lucian îi inspira încredere. Şi nu greşea deloc. Blonda dansă destul de mult cu colegul ei, fără oprire; de abia într-un târziu se hotărâră să renunţe, deşi nici unul nu se plictisise, nici nu obosise. Dar se înserase deja, iar blonda considera că ar fi cazul să se retragă în oraş, împreună cu Nick. Între timp, acesta adormise în fotoliu, tot privindu-i pe ei doi cum dansează (filmul pe care-l viziona se sfârşise şi acela), aşa că micuţa blondă se văzu nevoită să-l trezească.
- Ce faci, puturosul meu? îl dojeni ea, mişcându-l uşor.
- Hmm... tresări Nick încurcat. Ce este?
- Ai adormit pe fotoliu, puturosule, îl lămuri ea în câteva cuvinte.
- Adevărat?! Nici nu mi-am dat seama, iubito, încercă el să se scuze.
- Lasă asta, leneşule... Acum, hai, să plecăm. Ar fi cazul.
- Zău?! Deci, v-aţi săturat de dans? trase el concluzia.
- Nu chiar, dar s-a înserat deja, iar dacă nu vrei să dansezi cu mine, e timpul să ne retragem, explică ea.
- Să dansez? Eu?! Aş... Să plecăm, o aprobă el şi se ridică de pe fotoliu, executând câteva mişcări, pentru a se dezmorţi.
- Astfel o să-l lăsăm pe Luci singur, să reflecteze în linişte la problemele pe care le mai are de rezolvat şi care încă nu-i dau pace, zise Maria.
- Deci, se pare că trebuie să ne luăm rămas bun, prietene, spuse Nick.
- Cam aşa ceva, răspunse Lucian. Dar haideţi, vă conduc până afară.
- Lasă, nu te deranja pentru noi, îl refuză Maria.
- Nu-i nici un deranj, blondo, e plăcerea mea. În plus, o să iau o gură de aer curat, încercă Lucian s-o convingă pe Maria.
- Bine, dacă vrei, hai, acceptă blonda, căreia, de altfel, ideea îi surâdea, îi convenea de minune.
Astfel ieşiră toţi trei din navă, Nick şi Maria hotărându-se să se întoarcă în camera lor din oraşul artificial...


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!