poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 57 .



Proxima - Partea a doua: „Planeta Proxima”
proză [ Ştiinţifico-Fantastică ]
- roman -
Colecţia: science fiction

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Sagittarius ]

2019-10-16  |     | 



*78. După trei luni.

De partea cealaltă, în navă, Lucian lăsase păpuşa şi fotografia Liei, pregătindu-se pentru întâlnirea obişnuită cu Sid. După ce se aranjase, ca de obicei, cât mai bine, mâncă puţin şi plecă. Se întâlni cu Sid Kelso, cu care stătu până seara, aflând alte noutăţi interesante, după care reveni în navă, singur. Sid remarcase lipsa celor şase bulinuţe aurii de pe reverul hainei lui Lucian, însă nu-l întrebase pe acesta nimic, în legătură cu dispariţia micilor buline.
Colegii lui îşi continuau şi ei munca începută, fiecare în domeniul său, încercând să lucreze cât mai bine, mai eficient, chiar şi fără Lucian. Astfel treceau zilele, una după alta, fără ştire. Pentru că nu se mai întâlnea deloc cu colegii săi, nici măcar întâmplător, Lucian evitând intenţionat locurile în care bănuia că s-ar putea întâlni cu ei, modifică programul întâlnirilor cu Sid. Amândoi căzură de acord să se întâlnească săptămânal, în primele patru zile, luni, marţi, miercuri şi joi, la aceeşi oră 14.00, în celelalte trei zile Lucian rămânând în exclusivitate în navă, rămânându-i astfel mult timp liber, pe care el ştia cum să-l valorifice, cu ce să-l umple.
În unele dimineţi, până a nu se întâlni cu Sid, trecea pe la supercomputer, încercând, aşa cum se pricepea, să afle informaţii cât mai importante şi evitând să-l întâlnească pe campion. În altele rămânea în navă, unde fie gătea (fiind singur, prefera să-şi pregătească el însuşi mâncarea, zilnic, aşa cum îi plăcea lui), fie picta tablouri minunate (peisaje, portrete, sau ce-i mai trecea lui prin minte), fie scria poezii, fie compunea melodii, cărora tot el le scria şi versurile potrivite, melodii pe care apoi tot el le şi interpreta (vocal şi instrumental), apoi, după caz, le înregistra pe casete, CD-uri sau DVD-uri. Seara, când se întorcea de la întâlnirile cu Sid, nota în jurnalul de bord al navei ceea ce mai reuşise să afle, ascultând şi muzică între timp, ceea ce nu-l deranja. După ce termina de scris, uneori îşi interpreta melodiile compuse, nu doar vocal, ci şi la anumite instrumente, cum ar fi acordeonul, pianul, orga, chitara, vioara, xaxofonul, trompeta şi cam atât. Melodiile le compunea fie pe sintetizator, fie (mai rar) pe computer, fie (mai des) cu ajutorul direct al instrumentelor, după caz, cum i se părea lui a fi mai potrivit.
În cele trei zile în care nu se întâlnea cu Sid, se ocupa serios de întreţinerea generală a navei sale în stare bună de funcţionare, a aparaturii de bord, cât şi de întreţinerea aspectului cât mai plăcut al navei, atât exterior, cât şi interior, altfel spus, al curăţeniei, spălând şi ştergând el însuşi totul, cu mâna lui, milimetru cu milimetru. Controla totul atent, minuţios, migălos, „Pacifis” însemnând foarte mult pentru el, motiv pentru care se ocupa cât mai mult de această navă albastră, s-o menţină într-o stare cât mai bună, în general.
Roboţilor le dădea zilnic indicaţii sigure, precise, dar tot ce era mai dificil şi mai important, făcea el însuşi, cu mâna lui; era prezent peste tot, mereu în mişcare, interzicându-le desăvârşit roboţilor să se amestece în treburile de care se ocupa el personal, iar cei doi roboţi îi dădeau mereu ascultare, deci se înţelegea bine cu ei. Astfel, roboţii nu mai găteau deloc, Lucian ocupându-se întodeauna singur de acest aspect, dovedindu-se a fi foarte priceput în arta culinară. Uneori, pe ici, pe colo, mai repara câte ceva, sau mai modifica, aducând îmbunătăţiri în funcţionarea navei.
Cam astfel îşi petrecea timpul, fără colegii lui, cărora le simţea totuşi lipsa, deşi încerca să nu se gândească la ei. Însă reuşea oare? Totuşi, încăpăţânat cum era, nu-i căuta deloc; dorea să pară de neclintit în hotărârea lui de a rămâne singur, până-n momentul plecării spre Terra.
Colegii săi îşi făceau şi ei datoria, continuându-şi cercetările, chiar fără Lucian, despre care nu mai ştiau nimic din momentul separării. Se întâlneau toţi şase, o dată pe săptămână, tot joia, în cabinetul medical din oraş al doctoriţei Stela, discutând şi prezentând realizările sau informaţiile obţinute. Deseori vorbeau chiar şi despre colegul lor, de care, normal, le era dor; ar fi vrut să-l vadă şi de multe ori ar fi dorit să se deplaseze până în navă, însă în cele din urmă renunţau la idee, în speranţa că Lucian se va sătura de singurătate şi va veni el însuşi să-i caute, după cum îi spusese geografului. Lia nu participa niciodată la discuţiile colegilor ei despre Lucian, abţinându-se mereu; nu dorea să-şi amintească sau să i se reproşeze faptul că numai din cauza ei se produsese separarea de comandant, iar ceilalţi nici nu-i reproşau acest lucru, deşi uneori îi aruncau priviri sugestive.
Cât despre Lucian, el n-avea încă de gând să-şi caute colegii, nu hotărâse nimic în acest sens, deşi îi era dor de ei, dar nu dorea încă să-i întâlnească; mai ales pe ea...
Astfel trecuseră trei luni din momentul separării, destul de multe. Într-o dimineaţă, după trei luni de la separare, într-o zi de vineri, 22 iunie 2091, când, după noul program, Lucian nu se întâlnea cu Sid Kelso, trapa navei se deschise şi intră cineva, îmbrăcat într-un costum special de protecţie, deci era vorba despre un locuitor al Proximei. Pe puntea principală nu era nimeni, însă după câtva timp apăru Robby. Robotul se uită spre persoana respectivă, care i se păru necunoscută, iar după câteva clipe zise:
- Mă scuzaţi... Cine sunteţi şi ce doriţi?
- Mă numesc Sim Ox şi-l caut pe domnul Enka Lucian, comandantul misiunii. Mi s-a spus că-l pot găsi aici. Este?
- Momentan se află în sala motoarelor, lucrează ceva acolo, răspunse Robby. Aşteptaţi puţin, vă rog, să-l anunţ. Dar ce să-i spun? Pentru ce-l căutaţi?
- Spuneţi-i că m-a trimis domnul Dick Torn. Cred că ştie despre ce e vorba.
- Bine. Aşteptaţi, vă rog! Mă întorc imediat.
Robby plecă să-l anunţe pe Lucian că era căutat, iar nu după mult timp apăru, împreună cu acesta. Lucian era îmbrăcat într-o salopetă de lucru, nu se mai schimbase în uniformă, venise imediat ce robotul îi spusese că-l caută cineva, din partea lui Dick.
- Bună ziua. Mă scuzaţi că v-am lăsat să mă aşteptaţi. Robby m-a anunţat că sunt căutat. Să nu vă deranjeze modul în care arăt acum, am lucrat puţin în sala motoarelor, dar, vă ascult; nu cred că am avut ocazia să ne cunoaştem până acum.
- Mda... murmură Sim Ox, măsurându-l pe Lucian prin cască, din cap până-n picioare; nu i se păru că ar arăta impecabil, aşa cum i-l descrisese Dick. Mă numesc Sim Ox şi vin din partea domnului Dick Torn. Dumneavoastră sunteţi domnul Enka?
- Ăăă... Da, eu sunt, răspunse Lucian simplu, după o pauză destul de lunguţă; „domnul Enka” îl pusese în încurcătură, era un termen pe care-l asocia doar cu blondul său tată.
- Deci, dumneavoastră sunteţi comandantul acestei nave şi al misiunii? continuă Sim, nu prea încrezător; întrebarea îl încurcă şi mai rău pe Lucian.
- Da, adică... Nu. Nu prea. Eram, dar nu mai sunt acum. Sau... Ce să spun, oare?! Nici nu mai ştiu sigur...
- Cum adică?! Nu înţeleg... Sunteţi sau nu domnul Enka Lucian? întrebă Sim, nedumerit.
- Da, evident, eu sunt acela. Însă nu ştiu dacă mai sunt sau nu comandantul misiunii, nu vă pot spune. Tot ce ştiu sigur, e că am fost. Am renunţat la funcţie, de bună-voie, cu trei luni în urmă.
- Deci, dumneavoastră sunteţi totuşi domnul Enka. Dick mi-a spus că dumneavoastră sunteţi comandantul misiunii, deci, oricum, pe dumneavoastră vă căutam.
- Cred că ştiu de ce mă căutaţi, îmi dau seama. N-am uitat. E cumva vorba despre planta aceea artificială pe care trebuia s-o luăm la bordul navei noastre? I-a fost deci creat recipientul necesar pentru a o putea aduce aici?
- Da, domnule. Aşa este. Şi să ştiţi că recipientul e gata de mult timp, însă am înţeles că aţi avut unele probleme, de aceea domnul Dick m-a trimis de abia acum să vă caut, sperând că lucrurile s-au mai lămurit, sau cel puţin s-au liniştit.
- De lămurit, nu s-au lămurit încă, dar de liniştit, da, asta poate...
- Domnul Dick a spus să vă conduc până la laboratoare acum, de aceea am venit cu un avion, care e afară, lângă nava dumneavoastră. Dacă doriţi să veniţi, vă rog să mă urmaţi. Domnul Dick ne aşteaptă.
- Da. Cum să nu? Nici o problemă. Însă, fără supărare, v-aş ruga să mai aşteptaţi puţin, pentru că nu pot merge aşa. Deci, mă schimb în uniformă şi-n cel mult 10-15 minute, am plecat.
- Da, domnule. Cum doriţi. Am să vă aştept afară, lângă avion.
- Nu, nu, vă rog... Rămâneţi aici, unde sunteţi şi luaţi loc. Mă întorc imediat, spuse Lucian. Robby, pune, te rog, puţină muzică până mă întorc, dar vezi, ai grijă ca sonorul să nu fie prea tare, deci să se audă mai încet, îi atrase atenţia robotului.
Robotul procedă întocmai, iar Sim, deşi era clar că-l deranjează costumaţia de protecţie, se aşeză pe un fotoliu, în faţa pupitrului de comandă, loc ocupat de obicei de Mihai, când erau cu toţii la bord. Sim nu avu mult de aşteptat, căci Lucian se întoarse repede, de data aceasta în uniforma albastră (fără cele şase mici buline aurii), aranjat, dichisit, cu o ţinută impecabilă, arătând minunat, altfel decât înainte, deşi nici atunci nu arăta deloc rău; acum, însă, chiar semăna mult cu descrierea pe care i-o făcuse Dick, după cum aprecie Sim.
- Gata. M-am întors. Sper că nu m-aţi aşteptat prea mult.
- Nu, evident. Acum arătaţi altfel, parcă n-aţi mai fi acelaşi, spuse Sim.
- Ah, da, uniforma mă aranjează... surâse Lucian. Mă scuzaţi că m-am prezentat astfel mai înainte, dar am vrut să vin cât mai repede, când m-a anunţat Robby că sunt aşteptat.
- Înţeleg. Atunci, să mergem!
- Nu, staţi! Încă o clipă, vă rog! Mai aşteptaţi puţin. Chiar dacă s-ar putea să vă enerveze rugăminţile mele de a tot aştepta.
- Nu, nicidecum. Bineînţeles, cum doriţi. Nu se enervează nimeni. Nu e nici o grabă.
- De fapt, îmi dau seama că e-n interesul meu, sau al nostru, al celor din echipaj, să mă prezint cât mai repede în laborator, însă cred că ar trebui s-o anunţ şi pe Maria, colega mea, planta aceea fiind cea pe care ea însăşi a creat-o, deci e direct interesată. Ar trebui să încerce să vină şi ea acolo. Ea e biologul nostru, deci, oricum trebuie să fie prezentă; eu – comandant sau nu, sunt doar matematician, plantele nu intră în domeniul meu de specializare.
- Domnişoara Maria, colega dumneavoastră cea blondă... Sigur, anunţaţi-o! Dacă va veni, presupun că va fi împreună cu domnul Nick Kuny.
- Exact, zâmbi Lucian şters. Văd că ştiţi despre cine este vorba. Evident, fără Nick, n-ar putea veni blonda... Mă scuzaţi, deci, din nou, numai puţin; nu va dura mult s-o anunţ.
- Bineînţeles, domnule. Aştept oricât ar fi nevoie.
Lucian reglă minitransmiţătorul uniformei şi rosti:
- Maria... Mă auzi?! Blondo, te rog, răspunde-mi, dacă mă auzi...
Nick şi Maria erau în camera lor din oraşul artificial; la acea oră, se treziseră, însă încă mai stăteau tolăniţi lejer în pat, îmbrăţişaţi, sărutându-se. Auzind apelul, Mariei parcă i se păru că ar fi fost glasul lui Lucian, însă nu-i venea să creadă că ar fi el, nu-l auzise deloc şi nu-l mai văzuse de trei luni, de când se separaseră, în urma acelei întâmplări neplăcute.
- Maria, mă auzi? Răspunde-mi, blondo, te rog... repetă Lucian apelul.
- Nick, lasă-mă puţin, trebuie să răspund acum, sunt chemată...
- Ah, nu; nu chiar acum, iubito, protestă Nick, strângând-o mai aproape, lângă el. Cine te caută, oricine ar fi, dacă are ceva cu tine, va reveni şi puţin mai târziu. Acum e prea devreme. Vreau să stai aici, lângă mine, cu mine.
- Bine, dar... E Luci!
- Lucian?! tresări Nick, surprins. Chiar crezi?
- Da, e vocea lui. Nu mi se pare, nu cred că mă înşel. El e, sigur...
- Atunci, răspunde-i mai repede, ce mai aştepţi?! o îndemnă Nick, eliberând-o imediat din îmbrăţişare; se ridică şi el, să audă mai bine.
Maria porni minitransmiţătorul uniformei, ca să răspundă. Înainte de a spune ceva, mai auzi încă o dată glasul lui Lucian:
- Blondo, te rog, răspunde-mi! Înţelege, e ceva foarte important. Altfel nu te-aş fi căutat...
- Da, te aud, răspunse ea. Tu eşti, Luci?! întrebă apoi, încordată, aşteptând confirmarea din partea lui.
- Da, eu; m-ai recunoscut, deci. Am un mesaj foarte important pentru tine.
- Ah, Luci, răule... îl întrerupse ea, încântată. Ce bine e să te aud din nou, să-ţi aud glasul, după trei luni de tăcere absolută, de absenţă totală... Ai fost cam dur cu noi; prea aspru. Nu trebuia să ne tratezi astfel.
- Da?! se miră el. Îmi pare rău... Dar să ştii că nu mi-am schimbat încă hotărârea aceea. Însă nu despre asta vreau să vorbim; te-am căutat din cu totul alt motiv.
- Aşa, deci? Atunci spune-mi de ce m-ai căutat, deşi... Când ţi-am auzit glasul, speram că totuşi te-ai răzgândit şi că totul va reveni din nou la normal, cum era înainte.
- Regret, nu, nu sunt pregătit pentru o revenire; poate altădată, mai târziu... Acum lasă-mă să-ţi spun de ce te-am căutat, să nu lungim prea mult vorba.
- Salut, Lucian, îl întrerupse Nick. Scuză-mă, de data asta eu te întrerup, dar vreau să-ţi spun cât de mult mă bucur să-ţi aud glasul.
- Da, Nick, înţeleg. Şi eu mă bucur să te aud. Deci, blondo... Ascultă-mă cu atenţie! N-am să repet, dacă nu mă-nţelegi.
- Tipic ţie, comentă blonda surâzătoare. Bine, spune.
- Aici, lângă mine, este domnul Sim Ox, de la laboratoarele din oraşul artificial, pe care l-a trims Dick, ca să mă anunţe că este gata recipientul plantei pe care ai creat-o tu şi că o putem aduce în siguranţă la bordul navei noastre. Sim a venit cu un avion şi vom merge împreună direct la laborator, pentru a transporta planta în navă. Sunt însă de părere că ar trebui să vii şi tu până acolo. Dacă doreşti, bineînţeles; e totuşi planta ta, cred că te interesează.
- Bine, Luci. Mersi că m-ai anunţat. Evident că mă interesează şi voi veni, negreşit. Noi suntem în oraş, în camera noastră, vom încerca să ajungem cât mai repede acolo, la laboratoare, aşa că să ne aşteptaţi, sigur vom veni şi noi; spun noi, pentru că se înţelege că va veni şi Nick cu mine.
- Bine, blondo. Vă vom aştepta când vom ajunge acolo, la intrarea în laboratoare, dar să ştii că nu mai mult de o jumătate de oră.
- Ah, nu va dura aşa de mult. Ajungem şi noi imediat. La nevoie, vom folosi un avion. Dar nu vom întârzia, îl asigură Maria.
- Oricum, să ştii, dacă veţi întârzia mai mult de atât, nu vă vom mai aştepta, vom intra, iar în acest caz, poate ne vom întâlni înăuntru, se arătă Lucian nu prea dornic de a o întâlni pe blondă sau pe oricare alt coleg. Noi plecăm chiar acum spre laborator, cu avionul, deci vom merge destul de repede. Încercaţi şi voi să vă grăbiţi.
- Bine, Luci. Vom veni, fără îndoială şi ne vom întâlni. De abia aştept să te revăd, mi-a fost foarte dor de tine; aproape uitasem cum arăţi, de când nu te-am mai văzut. Răule!
- Chiar aşa?! Păi, asta a fost tot... Vă vom aştepta.
Lucian întrerupse transmisia şi împreună cu Sim, părăsi interiorul navei, pe care o lăsă din nou în grija celor doi roboţi. Afară, lângă corpul albastru al navei, se afla un avion, fiind evident cel cu care venise Sim, deci amândoi se îndreptară spre acest avion. Intrară, dar înainte de a porni avionul, Sim renunţă la incomodul costum de protecţie. De abia acum Lucian dădu mâna cu Sim. Înainte nu putuseră, în principal, datorită costumaţiei protectoare a localnicului; mănuşile de lucru pe care le purtase Lucian nu constituiseră o piedică de neînlăturat în calea unui asemenea gest. Observându-l pentru prima oară fără costum de protecţie, Lucian i se adresă:
- Ah, deci, eşti tânăr; cu costum păreai... altfel. Aşa însă, nu. Iar în acest caz, te-aş ruga să-mi permiţi să te tutuiesc şi să-ţi spun pe nume, Sim; de asemenea, te-aş ruga să-mi vorbeşti şi tu mie la fel şi să-mi spui simplu, pe nume, Lucian, sau Luci, fiindcă aşa prefer eu şi aş dori să fim prieteni.
- Da... Bine, Lucian. Nu mă surprinde, mă aşteptam la această propunere din partea ta, am fost avertizat că vei proceda astfel; eşti exact aşa cum te-a descris şi te-a caracterizat Dick.
- Adevărat?! Atunci e-n ordine. Sper că ne vom înţelege.
- Sigur; ar fi păcat să nu ne-nţelegem.
Sim porni aparatul de zbor, care plecă, evident, în linişte, însă în curând îl lăsă pe seama computerului de bord, nu-l mai pilotă el însuşi.
- Sper să nu te deranjeze faptul că am invitat-o şi pe colega mea cea blondă.
- Nicidecum, e o prezenţă agreabilă.
- Deci, n-o să te incomodeze cu nimic, dacă vor veni şi ei doi, spuse Lucian.
- Nu-ţi face griji. Nu vor incomoda pe nimeni. De altfel, îmi va face plăcere să-l revăd pe Nick.
- Îl cunoşti bine?
- Evident. Îl cunosc bine, de mult timp. Îmi e prieten bun.
- Asta se înţelege, de la sine... Spune-mi, nu ştii nimic despre Nick?
- Nu-nţeleg la ce te referi? Ce anume ar trebui să ştiu? Ceva în mod deosebit?
- Da. Mă întrebam dacă nu cumva ştii despre el, de fapt despre toţi cei trei membrii ai familiei Kuny, dacă sunt sau nu de pe Proxima? Iar dacă nu, poate ştii când şi de unde anume au sosit?
- Regret, dar n-am idee despre aşa ceva. Tot ce ţi-aş putea spune ar fi că Nick şi familia lui sunt aici de când mă ştiu.
- Mda... Cred că erai prea mic când au sosit ei pe Proxima, ca să-ţi aminteşti.
- De ce susţii că ei n-ar fi de aici, de pe planeta noastră, ci din altă parte?
- Am motivele mele, dar n-are rost să intrăm în amănunte; oricum, cred că nu m-ai înţelege sau probabil n-ai fi de acord cu mine.
- Atunci spune-mi un singur lucru. Tu de unde crezi că ar fi venit ei?
- De pe Terra, evident. De unde altundeva? De pe Terra, ca şi noi, însă ei au venit mai demult, nu acum. Dar aş dori să abandonăm acest subiect.
- Bine. Dar de ce eşti atât de convins de acest lucru?
- Sim, te rog, nu insista! N-are rost nici măcar să încerc să-ţi explic, pentru că... De fapt, nici eu nu ştiu nimic sigur, deci chiar n-ar avea rost. Mai bine renunţăm de bunăvoie la acest subiect.
- Fie, cum doreşti. Nu insist, renunţă Sim.
- Uite, spune-mi mai bine cum îi mai merge plantei pe care trebuie s-o luăm, de când a fost introdusă în recipient?
- Evident că-i merge bine, cum altfel? Excelent chiar, altfel nu v-am lăsa s-o luaţi la bordul navei voastre, am mai păstra-o în lumea noastră artificială pentru cercetări, pentru a-i îndeplini toate condiţiile favorabile, necesare existenţei în mediul vostru, pentru a rezista fără a întâmpina probleme.
- Asta înseamnă că aţi lucrat bine, aţi reuşit de la prima încercare, presupuse Lucian.
- Cam aşa, îl aprobă Sim.
Mai discutară puţin, în principal despre acestă plantă pe care urmau s-o ia la bordul navei acum, iar în scurt timp, avionul ajunse în apropierea laboratoarelor, unde se opri silenţios. Lucian şi Sim coborâră, însă mai aveau puţin de mers, fiindcă avionul staţionase la locul lui de „parcare”, deci, la o minibază aeriană din imediata apropiere a laboratoarelor. Ajunşi în dreptul intrării în laboratoare, cei doi constatară că Nick şi Maria nu sosiseră încă, deci se opriră să-i aştepte, după cum promiseseră, cel mult o jumătate de oră...


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!