poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2516 .



Jurnalul unui copil de la țară: la moașa
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [teea_2006 ]

2016-02-11  |     | 



La început, casa cu verandă era toată lumea noastră. Am fost primul copil acolo, după cum spune bunica din partea tatei, moașa, am fost prima bucurie. E minunat să știi acest lucru, să trăiești știind că ai fost prima bucurie din viața cuiva. Casa noastră era casa bunicilor.

Nu știu exact care este cea mai veche amintire acolo. Se întâmplau în fiecare zi lucruri minunate, eram mereu martoră la ceva ce nu mai văzusem înainte.

Prima imagine care îmi vine acum în minte e cea a mamei, aranjând cărțile, arătându-mi-o pe fiecare, netezind coperțile, cu promisiunea că, într-o bună zi, urma să găsesc și eu acolo lucruri minunate. Era frumoasă mama, e frumoasă și acum. Mergea la școală în fiecare zi, să îi învețe carte pe copii. Țin minte și acum cât de lungă era așteptarea. Moașa nu mă lăsa să ies din curte. Parcă o aud și acum: "eu nu te las, cât ești cu mine, să pățești orice, Doamne feri. Mă-ta dacă vrea să te lase să umbli pe drumuri, treaba ei..." Era ferm convinsă că dincolo de poarta noastră este un fel de ținut periculos, o lume mare, plină de oameni răi, de copii blăstămați, cum le zicea ea, și că, dacă trec pragul porții, o să mi se întâmple cine știe ce lucruri rele. La fiecare pas pândea un pericol ascuns. Erau mașini, oameni, câini, care cu fân, babe care puteau deochea, toate anume puse acolo ca să iasă în calea nepoatei... Deci, până se întorcea mama de la școală, trebuia să stau în curte. Moașa ieșea din casă din 5 în 5 minute și mă striga, de parcă ar fi vrut să se asigure că nimeni nu a pătruns în fortăreața construită special ca eu să fiu în siguranță. Așa m-am împrietenit eu cu curtea pietruită. Erau o grămadă de lucruri extraordinare acolo. În fundul curții erau șura și grajdul, unde se întâmpla mereu ceva nou. Aveam văcuță, vițeluși, găini care ouau te miri pe unde, uneori oi. Odată tata a adus o vulpe. În fiecare dimineața mergeam sa urmăresc ce face acest minunat intrus, până când, într-o zi, a plecat, și nu am mai găsit-o niciodată, deși am desfășurat multiple operațiuni de căutare în șură, în grajd, la vecinul.
Lângă casă era fântâna. Acolo locuia ceea ce moașa numea sorgul, un fel de șarpe imens, care nu trebuia deranjat. Numai moșu avea voie la fântână, de el îi era frică, pe noi ne-ar fi tras înăuntru.

Moașa nu era ca și celelalte bunici. Ea nu mângâia pe creștet, nici pe obraz. Se uita la tine încruntată, îngrijorată, mereu preocupată să identifice potențiale pericole, mereu acoperind o fântână, ascunzând o furcă, o cutie de chibrituri, cuțite, sodă. Parcă principala ei menire era să mă salveze la nesfârșit pe mine, să mă salveze din orice năzbâtie, înainte ca eu să fi avut timpul de a mă gândi la ea. Era un fel de luptă între noi, mereu. Până acoperea moașa fântâna, eu prăjeam în casă, pe sobă, piesele de remi ale tatei, până dosea ea furcile de prin ogradă, eu făceam salbă din siguranța de la frigider, până ascundea undeva soda caustică, eu mă furișam afară și găseam de cuviință să mă scald chiar în oala cu săpun fierbinte...

Moașa nu ieșea niciodată la poartă, să stea pe laiță, să se uite la oameni, să știe unde merg, de unde vin, cine a adus fân, cine a dus la câmp gunoi, cine și-a bătut nevasta, cine iese beat de la bufet. Mereu mi-a spus că numai oamenii care nu au nimic de făcut șed în poartă toată ziua... Am observat, totuși, că deși nu ar fi pus ea vreodată întrebări, nuuu, nici picurată cu ceară, sorbea din ochi orice vecină care trecea pe la noi să ne dea câte o veste. Și să știți că afară, în sat, se întâmplau lucruri mari, nu glumă. Azi Vasile se bătea cu Ion de la o mejdă de pământ, mâine vreo fată bolundă mergea la biserică cu poale prea scurte, altădată vreun fecior vrednic, din neam bun, se însura cu vreo necăjită cu frați mulți, care nu avea decât hainele de pe ea, aducând mare rușine familiei sale. Moașa asculta atentă, potrivindu-și la nesfârșit năframa, iar când femeia se ridica de pe scaun, spunând că trebuie să meargă acasă că e vremea adăpatului sau că vine omul ei de la câmp și nu este de mâncare, moașa vorbea pentru prima dată, ridica din umeri, și îi spunea vecinei, încă o dată, că pe ea oricum nu o interesează poveștile, că ea are de lucru și că fiecare să facă ce vrea...

Cel mai mult îmi plăcea când făcea moașa plăcinte sau turte. Atunci, se întindea pe pat o pânză curată, se frământa aluatul temeinic și se înșirau plăcintele și pâinile una lângă alta, să crească. Îmi părea nesfârșit timpul care se scurgea între momentul în care erau așezate acolo și momentul în care ajungeau pe lespede, sfârâind. După aceea, erau scoase într-o covată, acoperite cu ștergar, unde trebuiau să se odihnească și să se răcească, înainte să pot să mănânc. Nu era chip să trișezi, că moașa vedea și când aruncai o privire ștergarului care ascundea minunățiile...

Îmi mai plăcea mersul la râu, când moașa sau mama mergeau la apă, unde luau haină cu haină și le băteau cu pranicul sau cu maiul, de mama focului. Când mergeam cu mama, intram și eu în apă și primeam o haină mai mică de prănicat. Conștientă de importanța rolului ce îmi era încredințat, îmi puneam cizmele de gumă și băteam haina pe piatră, până mă treceau toate sudorile. Când terminai, spălai piatra pe care ai lucrat pentru ca următoarea femeie să o găsească curată, îți strângeai hainele în lighean sau în covată și strigai tare celor ce rămâneau "Dumnezeu v-ajute!", iar ele răspundeau în cor "Și dumitale!".

Moașa era bolnavă de inimă. Cel puțin ea era convinsă de asta. Din acest motiv nu mergea la biserică, nu urca în pod, că amețea. Îi spunea toată ziua lui moșu că avea să rămână singur, să se descurce cu toate și că, după ce pleacă ea, va fi vai de capul lui. Moșu nu zicea nimic, își îndesa clopul mai tare în cap și ieșea la animale, unde stătea până târziu, vorbind singur, încet, printre dinți. Când își amintea de moarte, îmi spunea că va trebui să o cânt, la petrecanie, adică la înmormântare, să nu fie de râsul babelor când va muri, că nu a plâns nimeni după ea. Îmi spunea că îmi trebuia o năframă neagră, cu puiuți, pentru ocazie, și găsea o grămadă de versuri și rime pe care trebuia să le țin minte pentru când va veni momentul.

Uneori citeam din psaltire. Cred că am citit deja cursiv pe la vreo 4-5 ani. Moașa se așeza pe pat, își făcea cruce și îmi arăta cu degetul psaltirea de pe dulap. Trebuia să o iau, să fac semnul crucii pe ea, în fața ei, ca să se asigure că îl fac încet, cu răbdare, suficient de larg. După aceea se deschidea cartea. Începeam să citesc, în timp ce ea încerca să găsească tâlcul psalmului, să îl lege de ceva ce s-a întâmplat recent, să găsească un semn pentru ceea ce avea să vină, în pagina care s-a deschis la întâmplare. De fiecare dată, indiferent de psalmul la care se deschidea cartea, îmi spunea că acela e cel mai frumos, că acela îi place cel mai mult.

Dar ce povești știa moașa! Cu cățeii pământului, pe care îi puteai auzi, dacă erai cuminte și ascultai cu atenție înainte de culcare, cu boul Barna, care avea într-un corn toate bogățiile pământului, pe care le-a oferit unei fetițe necăjite, fără părinți. De fiecare dată, moașa își aducea aminte că nici ea nu a avut mamă, de la 4 ani. De fapt, de mai multe ori, umblând prin casă, în timp ce eu o urmăream peste tot, clătina din cap și spunea încet: "Eu știu ce e o mamă, eu știu ce e o fată, că eu nu am avut mamă pe lume ... Da mi-o dat Dumnezău fată, că numa de feciori am avut noroc până amu".

Câteodată, reușeam să mă strecor de acasă, fără ca ea să observe. Casa noastră avea ferestre la drum și, când ajungeam în dreptul ferestrei, mă aplecam și înaintam încet, în mersul piticului, sperând că ea nu o să își dea seama că am plecat. De cele mai multe ori, ajungeam în "crucea uliții", în Obrejă, cum îi spuneam noi acelui loc unde se adunau toți copiii satului, aveam timp să sar o dată în elastic, înainte să aud, de după poarta noastră, strigătele ei amenințătoare: "Ancuuuuuță, ce am grăit eu cu tine, cum ne-am înțeles noi? Te-oi spune eu cătră tată-to și cătră moșu-to. Păși acasă, tumna amu! Piiiiiiii, bată-te norocu! Să să ducă ea de-acasă pă ascuns, comedie ca și asta. Oooooof, cine si-o dorit coptii! Lasă că vine moșu-to de la mină și i-oi spune eu cum asculți..."

Mă întorceam acasă, cu capul plecat, intrând în curte în timp ce moașa încuia poarta de vreo două-trei ori, să se asigure că sunt în deplină siguranță.După aceea, mă așezam la poartă și priveam printre scândurile gardului pe drum. Încet-încet, începeau să iasă copiii de la școală, răspândindu-se pe ulițele satului. Treceau în pâlcuri-pâlcuri, iar eu îi chemam la poarta și îi întrebam dacă nu știu când se întoarce mama, până la cât are ore, că tare aș vrea să vină să mă lase și pe mine să mă joc în Obrejă, că moașa m-o încuiat înăuntru.
Când ajungea mama, într-un sfârșit, și auzeam zdrăngănitul cheilor și scârțâitul porții, trăiam cu tot sufletul dulcea eliberare și aș fi sărutat-o pe mama de o mie de ori, când vedeam că îmi aruncă o privire complice, deschizându-mi larg poarta, în timp ce, de la ușa casei, moașa ridica din umeri, nemulțumită: "Apoi creșteți-o cum îti vre', că eu degeaba vă spun, că nu ascultați de oaminii bătrâni, numa cum vreți voi faceți". Iar mama îi zâmbea și îi spunea ceva ce începea cu "lasă, soacră, că copiii au nevoie de ..."

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!