poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1926 .



Vagonul morților vii
proză [ ]
Orice asemănare cu aspecte ale vieții reale e pură întîmplare

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Benedictus ]

2016-01-10  |     | 




Am fost și eu, în sfîrșit, selecționat de cineva. Am cîștigat, pentru prima oară în viața mea, o selecție, organizată de o comisie serioasă, la un nivel foarte înalt, cred. Pe internet, de către o comisie prea puțin vizibilă dar, după toate probabilitățile, una elitistă. Sau cel puțin așa îmi place mie să cred. Din păcate nu vă pot da prea multe detalii, nu mi le cereți că nici eu nu le prea cunosc. Nu știu nici pentru care motive am fost ales, eu și încă vreo cîțiva. Și nici pentru care scop. Sau care va fi misiunea grupului nostru nou selectat. Am fost doar înștiințat, prin email, că, împreună cu alții, am fost aleși, din mulțimea ”navigatorilor” de pe internet, pentru a face parte dintr-un grup destinat unei excursii mai puțin obișnuite. Nu mă întrebați ce fel de excursie, că nu ni s-au dat prea multe amănunte și nici eu nu le-am cerut, educat fiind să nu pun prea multe întrebări atunci cînd e vorba de lucruri serioase cu caracter ”oficial”. Mă mulțumesc doar cu ce mi se spune, ca orice cetățean bine educat și disciplinat. Pe de altă parte, misterul mi s-a părut întotdeauna mai incitant. Ni s-a spus doar că nu avem nici un fel de obligații ori cheltuieli, totul e asigurat de către organizatori, pînă în cele mai mici detalii. Cînd mi se oferă ceva gratis, cu atît mai mult nu-l mai descos pe ofertant cu tot soiul de întrebări sîcîitoare.
Mă ia în stăpînire de pe acum emoția vie a curiozității și saltului spre necunoscut. Într-un asemenea caz sînt convins că surprizele nu pot fi decît plăcute. Deci, trăiască surpriza! Ni s-a spus doar că vom călători. Cu un tren elegant spre o destinație interesantă.Unde? Cum? În ce scop? Mister total! Dar, cel puțin eu, nu-mi fac griji! Deși venind în mod ciudat de pe internet, oferta ar putea naște suspiciuni pentru cineva foarte suspicios din fire. Tot ce vine de pe internet pare a veni de undeva dintr-o lume stranie și misterioasă, ca de după un paravan imens, doar semitransparent. Dincolo de acel paravan putem doar bănui o lume plină cu de toate, cu bogății și minunății, cu resurse imense, cu persoane și organizații super-bogate, super-puternice și super-generoase. Un fel de „corn al abundenței”. Să ne lăsăm, deci, în grija lor, asemeni copiilor în grija părinților lor.


Sîntem deja în ”trenul fericirii”, în drum spre un tărîm de vis. Vagonul nostru, deși ”comun”, e de o eleganță interioară cum nu am mai văzut decît la trenurile regale sau prezidențiale. Predomină portocaliu, purpuriu, negru și auriu, combinație ce-mi pare ciudat de asemănătoare cu a sicrielor de lux. Dar îmi alung repede din minte această stranie comparație. Luxul e lux, în aceleași culori. Și la viață și la moarte. Deci, care ar fi problema? Eu, ca de obicei, stau retras spre capătul vagonului, cuibărit într-un colț, lipit de geam, ca în copilărie. De unde îmi ”spionez” colegii de echipă. Mă uit la ei, discret, cu coada ochiului. Femei frumoase și elegante, bărbați cu aere de ”domni”. Am făcut cunoștință cu toții la urcare dar, ca de obicei în asemenea cazuri, nimeni nu reține numele nimănui. În rest, nu știu chiar nimic despre ei. Și nici nu mă prea interesează. Eu mă uit la ei, ei la mine, ne zîmbim din cînd în cînd amical, formal. Dacă mă vor aborda, voi fi foarte curtenitor cu doamnele și prietenos cu domnii. Dacă nu, nu. Eu nu intru din principiu în vorbă cu persoane străine, din proprie inițiativă.
Trenul, deși se deplasează cu mare viteză, se mișcă lin ca un adevărat tren de lux, parcă zburăm cu un avion la joasă înălțime. Se înserează, trecem peste cîmpuri imense, geometric împărțite în culturi și păduri, cu o gamă variată de culori. Parcă prea rigid împărțite. Mi se face dor de cîmpurile copilăriei, mai sălbatice, mai neorganizate. Nu atît de riguros sistematizate ca în agricultura modernă. Trecem pe lîngă orașe mari, cu clădiri super-geometrizate și ele. Cu linii abstracte, mai mult rectangulare dar uneori amplu arcuite, cu zgîrie-nori impunători și parcă amenințători, cenușii și stranii, ca de pe altă lume, pe lîngă gigantice construcții industriale ce par pustii deși cu siguranță au viața lor ascunsă dincolo de pereții de metal, beton și sticlă. Deși par încremenite în timp, toate construcțiile, civile ori industriale trec prin transformări, văd clădiri în plină construcție, șantiere impresionante și în același timp demolări de proporții, ruperi de structuri imense, prăbușiri de clădiri căzînd într-un nor imens de praf prin implozie controlată. Îmi par spectacole de-a dreptul înfricoșătoare și greu de înțeles pentru mintea mea modestă de copil de la țară pentru care orice construcție, cît de mică, are o valoare imensă și nu o dărîmă omul decît în situații limită, forțat de împrejurări, în rest doar războiul necruțător ori vreo calamitate naturală, omul simplu se decide cu greu să demoleze ceva, fie și un biet coteț pentru păsări ori un grajd pentru vite, pentru că orice construcție e o investiție de muncă, sudoare, timp și bani. Dar în marile citadele, așa-zise ”moderne”, oamenii dărîmă cu o ușurință înspăimîntătoare clădiri de o valoare inestimabilă. În lumina sângerie a amurgului, tocmai asist la un astfel de spectacol, măreț și înfricoșător totodată. O clădire uriașă, ce a avut frumusețea ei cîndva și epoca ei de glorie, împletire de clasic și modern, ce nu pare cîtuși de puțin deteriorată și învechită, e ruptă sistematic, ”în trepte”, de un șir de explozii controlate. Parcă se rup catapetesmele unui templu dezafectat, în care zeul a murit și templul nu mai face nici un fel de trebuință. Mă înfioară nu atît exploziile și prăbușirea în sine, care arată oricum apocaliptic în lumina roșie a amugului, cît acel sentiment cu rădăcini în copilărie, sentimentul distrugerii a ceva care a ”supt” cîndva măduva unor oameni, timpul și sudoarea lor, munca și credința lor. În vreme ce alții, cu o nepăsare suverană, spulberă totul în cîteva minute... Cine, cu ce putere, din ce ”rațiune superioară” face asta? De fapt, multe mă înspăimîntă pe mine, copil de la țară, în lumea aceasta tot mai complicată, aflată într-un vertiginos ”progres”, într-o galopantă ”modernizare”. Și de fapt, nu atît modernizarea în sine mă înspăimîntă cît mai cu seamă stranietatea ce stă în spatele ei, forțele ciudate care stau în spatele acestor ”mari transformări”, puzderia de ”persoane importante”, de organe și organisme, unele benefice dar multe cu siguranță malefice, ce stau în spatele marilor ”proiecte”, marilor ”afaceri”, marilor ”schimbări revoluționare”. Totul pentru ce? Cu ce scop măreț? Cu ce cîștig pentru fericirea oamenilor? A tuturor oamenilor! Nu doar a celor care învîrtesc miliardele cu lopata și le aruncă într-un joc diabolic pentru a face noi și noi miliarde! Cînd oamenii sînt doar pioni sacrificabili pe tabla lor uriașă de șah planetar. Treptat mă simt iar cuprins de acea ”sfîntă indignare”, de acea ”mînie proletară”, de acel sentiment plebeian de revoltă, născut în mine, poate odată cu mine, din același reflex de copil sărac, resentimentul copilului amărît, sfidat de opulența și îmbuibarea altora, cu nimic mai presus decît el, simțind aroganța, perfidia și nedreptatea, intuind, cu simplitatea și inocența sufletului lui de copil, manevrele oneroase și adesea sângeroase care stau la originea tuturor marilor averi din lumea aceasta. Așa am fost mereu, rebel, ”omul revoltat”. Și așa am rămas și acum, mai cu seamă de cînd cu ”revoluția internetică” ce deschide un cîmp înspăimîntător de mare și de liber pentru exprimarea de orice fel. Am exploatat la maxim acest cîmp, am profitat cît am putut de ”libera exprimare”, n-am știut să-mi fie teamă de nimic. Cu toate că adesea primeam semnale, mai binevoitoare ori mai amenințătoare, cum că ar fi mai bine să stau liniștit ”în banca mea”, să-mi văd de treabă, că oricînd pot fi redus la tăcere iar dacă mai sînt lăsat să zburd în voie e doar datorită mărinimiei ”unora”. Dintr-o dată, trăgînd cu urechea la discuțiile celorlalți constat că și ei se învîrtesc în jurul acelorași idei ”subversive”, cu aceleași comentarii acide, cu aceleași critici ”antisistem”. Deci, sînt și ei cu toții ”rebeli” ca mine? Mă înfioară această bruscă descoperire, mi se pare o coincidență stranie tocmai acum și aici. Parcă n-ar fi tocmai normal ca toți cei din vagon să fim ”la fel”. Mă străbate un gînd dar îl alung, mi se pare că exagerez cu asemănările și presupunerile, zîmbesc privind pe geam și încerc să mă relaxez cît mai mult cu putință....

Se înserează tot mai mult, în vagonul nostru s-au aprins luminile, magice, așa cum era de așteptat la dotările unui astfel de vagon de lux. Mă plictisesc deja la geamul care-mi arată mai mult o lume cenușie și parcă pustie. Mă ridic, cu cîteva mișcări de gimnastică încerc să-mi mai dezmorțesc încheieturile și mă gîndesc s-o iau razna prin tren să mai văd lume nouă. Sîntem în ultimul vagon, deci la capătul unde mă aflu eu nu pot vedea decît linia ferată rămînînd în urmă așa că mă îndrept spre cealaltă ușă care dă spre restul garniturii de tren și prin care voi trece spre celelalte vagoane. Apăs clanța și am o primă surpriză neplăcută de cînd am urcat în acest vagon: ușa e blocată! Surpriza e și mai mare cînd mă uit prin geamul fumuriu al ușii: vagonul nostru, deși atașat la tren, nu comunică în nici un fel cu vagonul din față! Sîntem absolut izolați de restul trenului, de restul lumii! Inima începe să-mi bată cu putere și un val de sânge mi se urcă la cap. Simt brusc furia pe care o simți atunci cînd cineva îți îngrădește libertatea fără nici un drept și fără nici o justificare. Îmi vine să dau drumul unei înjurături groase, țărănești, dar mă abțin văzînd chipurile cumsecade ale doamnelor și domnilor din vagon de subțiri intelectuali și nu vreau să pară că eu aș fi altfel. Mă reașez la locul meu dar într-o stare de neliniște și cu presimțiri întunecate dîndu-mi tîrcoale...


S-a înserat de-a binelea cînd trenul frînează prelung și oprește într-o gară imensă, cenușie și aparent pustie. La fel cum mi s-au părut toate gările și toate orașele străbătute pînă acum. Parcă văd doar umbre de călători și lucrători feroviari mișcîndu-se ca într-un vis prin stație, în luminile slabe și difuze de neon. Aud voci amestecate, strigăte și comenzi ale lucrătorilor de la gară, aud zgomote la capătul vagonului nostru dinspre garnitura de tren, se pare că cineva lucrează la acele legături, se aud zgomote de fiare și tot soiul de semnale acustice. Sînt, probabil, revizorii de vagoane care verifică toate legăturile garniturii, să fie toate în bună stare.
Se aude apoi fluierul prelung de plecare dinspre locomotivă și zgomot de tren pus în mișcare. Ciudat însă, vagonul nostru pare că rămâne pe loc, în aceeași nemișcare. Cu o altă neagră presimțire sar de la locul meu și mă îndrept iar din cîțiva pași spre ușa ce dă înspre restul garniturii. Cînd ajung în dreptul ușii mi se taie respirația: trenul se îndepărtează tot mai mult în lumina cenușie a înserării dar vagonul nostru stă pur și simplu pe loc! Cei din vagon, surprinși și ei, mă întreabă ce s-a întîmplat. Le răspund, cu un glas sugrumat de emoție, că pur și simplu am fost detașați de restul trenului și am rămas pe loc. Aud cîteva exclamații de uimire și teamă, cei mai mulți se abțin și nu doresc să pară că au intrat în panică. Lumea încearcă să ia totul mai ușor, unii o dau pe glumă, alții își dau cu presupusul, poate am ajuns la destinația finală a călătoriei noastre, poate va veni cineva dintr-un moment într-altul să ne preia și să ne ducă în locațiile de vis promise, poate vom fi atașați la o altă garnitură spre o altă direcție de mers, cine știe?... N-are rost să ne facem probleme acum, trebuie să avem încredere deplină în cei ce ne-au ales pentru această stranie călătorie...


Se lasă o tăcere grea în care fiecare încearcă să se liniștească pe sine, să spere că pînă la urmă totul va fi bine. Tăcerea e întreruptă însă la un moment dat de o smucitură ușoară. Vagonul nostru se pune în mișcare în sfîrșit. Se aud scurte exclamații de bucurie din partea unora și un oftat general de ușurare. Dar în clipa următoare teama revine în inimile tuturor: vagonul nostru nu se mișcă înainte ci înapoi! Întîi cu o mișcare foarte înceată și lină, abia perceptibilă. Apoi, treptat, din ce în ce mai tare! Parcă am intrat într-un coșmar din care am vrea să ne trezim cît mai curînd. Dar vagonul ia viteză, aleargă din ce în ce mai tare prin noaptea cenușie punctată ici-colo de lumini lăptoase, difuze... Odată cu creșterea vitezei vagonului, un zgomot începe să crească amenințător, un huruit ciudat pe care nu l-am mai auzit pe parcursul călătoriei, vagonul trepidează din ce în ce mai puternic ca și cum ar fi intrat pe o linie moartă, veche și prost întreținută ori și-ar fi depășit de mult viteza limită pentru care a fost proiectat și construit. Începem să ne speriem de-a binelea, încep să curgă precipitat din toate părțile cele mai sumbre ipoteze: dacă sîntem victimele unui experiment ciudat? dacă sîntem condamnați la o moarte stranie de către cineva deranjat de prezența noastră în lume?... dacă?....
Datorită stării noastre de surescitare și trepidațiilor tot mai violente ale vagonului, ne-am ridicat cu toții în picioare. Pe fețele tuturor se citește groaza în fața necunoscutului și apropierii unei morți neașteptate. Eu, ca să-mi mențin mai bine echilibrul, mă agăț cu ambele mâini de plasele pentru bagaje. Mă uit spre geamul la care lumea devine tot mai întunecată și-mi văd chipul. Spre propria-mi surprindere, chipul meu pare că zîmbește, spre deosebire de măștile groazei de pe chipurile celorlalți. Dintr-o dată parcă un val de mândrie îmi scaldă inima! Iată, zîmbesc, în fața primejdiei, în fața morții! Vreau să mor cu zîmbetul pe față! – îmi strig în sinea mea. Ideea morții iminente nu mă înspăimîntă de loc! Vom muri? Ei, și? Moartea va veni oricum într-o bună zi, în orice zi, în orice clipă! Vor unii să mor acum? Ei, bine, hai să-i dezamăgesc! Și zîmbesc și mai tare, ca o sfidare. Mă mir și eu de mine însumi. Dintotdeauna am iubit viața, cu putere, cu ardoare. Și m-a speriat întotdeauna ideea morții. Dar iată că tocmai acum cînd e pe-aproape, nu mă mai tem de ea. Vreau să mor cu zîmbetul pe față pentru ca, atunci cînd vor veni unii să ne caute și să ne recupereze cadavrele și ne vor întoarce cu fața în sus, să zică: ”Ia, uite-al dracu! Ãsta a murit zîmbind de parcă ar fi dat de cine știe ce mare fericire!” Și continuu să zîmbesc cu încăpățînare, uite-așa, de-al dracu! Un val de mândrie îmi urcă pînă în creștetul capului. Odată cu un val de regrete care mă apasă pe creștet ca niște pietre de moară. Regrete pentru că n-am reușit să fac tot ce mi-aș fi dorit în viața asta, regrete pentru toate visele neîmplinite, pentru toate iubirile netrăite, pentru capodoperele nerealizate, pentru toate proiectele rămase neterminate. Regretele astea dacă n-ar fi, naiba să le ia! Regretele mă strîng de gît dar nu-mi pot îndepărta zîmbetul întipărit pe chip!
Mă uit iar la ceilalți. Le văd chipurile schimonosite înfiorător și parcă aud, dincolo de huruitul infernal al vagonului, urletul lor prelung de groază. Parcă se încinge tot mai mult vagonul de o căldură sufocantă și se umple atmosfera de un miros greu și ciudat, de metal încins și carne arsă, de praf de pușcă și sudoare pîrlită de flăcări. Lumina se face tot mai roșie ca o maree de sânge, afară nu se mai vede decît oceanul de ceață întunecoasă, densă, lăptoasă, fără vreo zare de lumină. Viteza vagonului pare să se apropie de o limită la care totul se va dezmembra și se va face praf și pulbere cu noi cu tot. Aștept ca dintr-o clipă într-alta să se spulbere totul în neant și să scap odată de coșmarul care parcă ține de un veac și nu se mai sfîrșește. Presimt că, din clipă în clipă, ne vom prăbuși undeva, într-un hău fără fund sau în apele unui imens ocean. Cînd, deodată, totul încetează! Totul e încremenit, parcă se oprește și Timpul. Am senzația de urechi înfundate în care nu mai aud decît un țiuit prelung, obsedant. Parcă sîntem suspendați undeva, înafara spațiului și timpului. Nu mai știm nimic, nici unde sîntem, nici ce se va întîmpla în clipa următoare. Dacă va mai exista. Nici dacă plonjăm undeva spre un hău imens, nici dacă zburăm cumva, undeva, tot mai sus, spre spațiul cosmic...
Îi văd pe ceilalți. Par și ei încremeniți, cu aceleași măști ale groazei întipărite pe chipuri, cu gurile schimonosite în același urlet prelung dar fără nici un sunet. Mă uit din nou la mine în geamul vagonului: același zîmbet întipărit pe chip. Mă simt bine. Îmi vine să repet în gînd cuvintele lui Kant din clipa morții sale: ”Ist gut!” Dar mie îmi răsună în minte doar cuvintele mele: ”Vreau să mor cu zîmbetul pe față!”.........

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!