poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3165 .



Migrații (18) - Matei Gorganu, Felix, Copenhaga, 1983
proză [ ]
fragment de roman

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Ghiocel ]

2015-02-09  |     | 



(continuare)

Ce m-aș fi făcut dacă n-o întâlneam pe Felix? se gândea Matei. În țara asta rece, în care iarna se înserează de pe la ora trei, patru, nu e ușor să treci singur prin anotimpuri. Ori te apuci de băut, ori devii filozof. Era deja filozof. Cale de mijloc nu era. Vara e un fel de primăvară târzie de la noi. Când iese soarele, primăvara, lumea aleargă nebună pe străzi și prin parcuri. În piața primăriei, pe termometrul din turn, gradațiile se opresc la 28 de grade.

Fără ca să fie ger, fără ca zăpada să persiste mai mult de câteva zile, iarna asta daneză i-ar fi pătruns adânc în oase. Poate și în inimă, făcând-o, toată, un bulgăre de gheață. Așa cum îi înghețase inima lui Karl, băiatul din povestea lui Andersen. Și ea, Gretchen, cum s-a luptat ca să-l salveze din castelul de gheață unde îl ținea crăiasa cea rea. Felix era acea Gretchen. Apăruse înainte ca inima să-i înghețe de tot. Apăruse ca să i-o încălzească, să-i lumineze nopțile și calea. Alături de ea, simțea că drumul va fi lung. Va fi acea a doua cale prezisă de doamna Floriana.

Se speriase atunci când Gretchen, Felix, îl împinsese să facă pasul pe care, dacă ar fi fost singur, nu l-ar fi făcut atât de devreme. Să cumpere o casă. În Italia suferise de lipsa banilor. Aici, la Copenhaga, primul lui gând ar fi fost să economisească, nu să se împrumute și să se îndatoreze. Dar, odată ce s-au mutat în casa nouă, și-a dat seama cât de bine e să ai cuibușorul tău – Felix îi spunea cuibușorul nostru –, cărțile și biroul tău. Trăise până acum ca un student, era timpul să se simtă și acasă ca un profesor. Să se simtă ca acasă, acel acasă de care fugise și de care vedea că are nevoie oriunde s-ar fi aflat.

Monografia lui despre profesorul Vlad Mirescu era gata pentru tipar. I-o trimisese profesorului, pentru observațiile finale. Le vom discuta când vin la Paris, în iunie, i-a răspuns profesorul. De ce nu l-ai invita aici, la noi? i-a spus Felix. Ar fi altceva să discutați aici, decât într-un hol de hotel la Paris. Ar fi o șansă.
Era o șansă. Șansa ca, întâlnindu-l față în față, profesorul Vlad Mirescu să vadă în el, în sfârșit, discipolul. Continuatorul. Cel care avea să-i ducă mai departe și munca, și descoperirile. Cel care avea să apere articolele din tinerețe ale profesorului. Nu le omisese el din monografie? Oare avea să fie judecat pentru omisiunea aceasta? Foarte posibil. Avea să fie acuzat pentru lipsa de rigoare științifică, poate și de lucruri și mai grave. Ori, el le omisese din dragoste, din respect pentru profesor, nu numai pentru că le considera nevinovate. Sau, benigne, date fiind trecerea anilor și cariera ulterioară a profesorului. De ce l-or mai fi vânând, după atâția și atâția ani?

Când profesorul Vlad Mirescu răspunse că acceptă invitația, nu Matei a fost cel mai emoționat, ci Felix. A început imediat pregătirile. Deși casa era nou-nouță, găsea tot timpul câte ceva de aranjat, de schimbat. Aerisea zilnic dormitorul pentru oaspeți, dormitorul pentru profesor și pentru soția lui. Le-a pregătit așternuturi, halate și prosoape noi. I-a spus Antoanetei ca, în săptămâna cutare, să nu se gândească să-și facă alt program: să fie gata s-o ia pe Ingrid la ea acasă. A cumpărat zece fețe de masă, câte două la fel. Se varsă pe una cafeaua sau vinul, pui, imediat, un la fel. A cumpărat veselă și tacâmuri.

Aranja masa de câteva ori pe zi, de parcă ar fi fost elevă la o școală de chelnerițe. S-a documentat temeinic, din cărți și ghiduri turistice, asupra locurilor unde urma să-i ducă în vizită: la Roskilde, necropola regilor danezi, la Castelul Frederiksborg, bijuterie a stilului renaissance, la Helsingør – la castelul Kronborg, zis al lui Hamlet. În Copenhaga, era mai simplu: la Castelul Rosenborg, la palatal regal Amalienborg, la minunea aceea de biserică cu turlă spiralată, Biserica Mântuirii. Bine, n-o să urce pe treptele acelea exterioare care duc până în vârf, după cum n-o să urce nici în Rundetarn – Turnul Rotund. Oaspeții ei erau trecuți de 70 de ani. Și nici ea nu era o mare amatoare de înălțimi. Dar se baza pe turnurile și acoperișurile bisericilor, verzi de cocleală sau de vopsea, pe Hamlet, pe Christian al IV-lea, pentru a izbândi. Profesorul trebuia, nu se putea altfel, să-l recunoască pe Matei. Pentru scopul acela, niciun efort nu era prea mare: era în joc cariera lui Matei, viitorul lui, viitorul lor. Nu se putea să nu contribuie și ea. Trebuia să fie gazda perfectă pentru oaspeții ei.

Îl așeză pe Matei pe fotoliul de la birou și ea se duse în dreptul ferestrei.
– Tu ești profesorul, eu sunt tu. Când stau aici, mă vezi pe mine, dar vezi și biserica Grundtvig, în spatele meu. Aici te postezi. Se uită la tine, te vede, dar vede și biserica. Mintea omului asociază. Nu uita, stilul expresionist, combinat cu gotic modern. Arhitect Peder Vilhelm Jensen-Klint. Construită între 1921 și 1927. Luterană. Cum a influențat Grundtvig modul de gândire al danezilor, știi tu, nu trebuie să-ți povestesc.
– Un fel de filozof al resemnării, răspunse Matei, ca la examen. Sau, poate mai bine zis, al acceptării. Danezii au tot pierdut, și din măreția de altădată, și din teritoriile pe care le cuceriseră. Pe vremea lui, au pierdut definitiv Norvegia, au pierdut Schlesvigul și Holsteinul. Din ce fuseseră, au ajuns o țară mica. Țara asta mică în care trăim acum. Ce era să facă? Să plângă la nesfârșit vitejia vikingilor, gloria Fredericilor sau a lui Chrsitian al IV-lea? Grundtvig i-a povățuit bine: să meargă înainte. Să accepte starea de fapt. N-ar fi rău să gândim și noi la fel. Mă gândesc la noi, românii.
– Ți-ai găsit! spuse Felix. Niciun român nu va accepta în veci pierderea Basarabiei sau a Bucovinei. După cum nici un ungur nu va accepta că Ardealul e românesc. Ca să vezi că și filozofii sunt buni la ceva!
– Sunt cei mai buni, cei mai buni la toate. Nu mă crezi?
– Trebuie să verific, se alintă Felix. Tu m-ai învățat să nu accept orice idee care nu e argumentată.
– Vino aici, voi argumenta riguros.
– Ne-ne, mai avem de pus la punct regia. Întâi munca și abia apoi distracția, știi bancul. Continuă ideea. Dar, să nu uit. Când stați amândoi la birou, îl lași pe profesor pe fotoliu și tu îți tragi scaunul ăsta lângă el. Fotoliul e al Maestrului. Așa i te vei adresa, nu cu profesore. Te vede pe scaun, vede în tine discipolul. S-a înțeles, da?
– Da, să trăți.
– Și să nu cumva să-i pomenești despre prostelile mele cu astrologia și horoscoapele.
– De ce? Sunt convins că l-ar interesa.
– L-ar interesa experimentele tale, nu prostelile mele. Joaca asta a mea, a noastră, rămâne secretul nostru.
– Joacă, joacă, dar nu oricine poate provoca un război între Anglia și Argentina, așa, din senin.
– Prevedea, nu provoca, zâmbi, satisfăcută, Felix.
– Poate faci ceva și aduci iar Norvegia sub regina Danemarcei. Ce zici, ești în stare?
– Nu le mai trebuie Norvegia, chicoti Felix. I-a învățat Grundtvig să se mulțumească cu ce au. Cu ce le-a rămas. Așa, să nu uităm că despre el vorbeam. Și?
– Grundtvig a fost și teolog, și filozof. Avea amvonul bisericii, avea enoriașii. Avea cine să-l asculte, cine să-l urmeze. Lumea era atunci, pe vremea lui, religioasă. Mult mai religioasă ca acum. Bisericile erau pline. Când țara pierea, el chema la credință. Un mesaj numai bun în vremuri de restriște, mai ales dacă n-ai o armată și un rege puternic. Să nu uităm că el a trăit mult. 99 de ani. Cine mai trăiește atât în zilele noastre? Câți filozofi?
– Și, dacă trăiesc, unde predică?
– Exact, unde predică? Într-o revistă pe care o citesc câteva sute de pasionați de filozofie. Asta în cel mai bun caz. Masele n-o să citească revista aceea. Ideea pe care o semeni acolo nu va face să rodească tot câmpul. Nemaispunând că majoritatea filozofilor de azi nu mai sunt religioși: îl cheamă pe Dumnezeu abia atunci când ajung la un impas. Îl cheamă ca pe o explicație finală, dar și ca pe o mărturisire a neputinței de a explica, în lipsa Lui, lumea.
– Tu ai nevoie de el? Vreau să spun, în filozofia ta.
– Am nevoie de ceva, nu sunt sigur că acel ceva e Dumnezeu sau e altceva: o forță sau mai multe forțe, sau un spirit universal, sau un torent de gânduri care ne înconjoară fără ca noi să le putem detecta. Dar, acel ceva există, și, din păcate, cu toate încercările pe care le-au făcut de-a lungul istoriei – vorbesc de marii filozofi, de marii gânditori –, nimeni nu a putut să-l explice. De aceea religia e cea mai răspândită filozofie din lume. De aceea credem și nu cercetăm. În lipsa credinței, în afara religiei, nimeni n-a venit cu ceva mai bun.
– Crezi că tu ai putea?
– Să nu râzi, dar cred că aș putea. Oricum, încerc, chiar dacă n-am reușit până acum nimic, nimic care să mă facă să cred că voi reuși să ajung la acel torent, la acea lume de dincolo, la acel adevăr suprem pe care toți l-au căutat și nimeni nu l-a găsit.
– Ce te face să crezi că poți reuși acolo unde alții au dat greș?
– Faptul că știu unde au greșit, răspunse Matei. Și filozofii, dar mai ales teologii, a văzut lumea ca pe ceva finit. I-au căutat începutul și sfârșitul. Religia a venit cu Geneza, cu Creația. A avut nevoie de Dumnezeu. Pentru sfârșit, Raiul, Judecata de Apoi. După aceea, viață veșnică. Filozofii, vorbesc despre cei materialiști, vorbesc și ei despre un început: Big Bangul, explozia inițială. Și unii și alții greșesc: lumea e infinită. N-ajungem la niciun rezultat căutând să-i definim limitele. Să luăm, de exemplu, timpul…

– Chiar, timpul pare a fi infinit.
– Așa și e. Oriunde ai pune borna zero, ca pe o axă, nu poți să nu te gândești la secunda de dinainte. Și spre plus infinit ai nevoie de el. Un fel de ceas universal care funcționează veșnic, indiferent dacă îl privește sau nu cineva. Mai departe. Dacă timpul e infinit, în sensul că nu apare și nu dispare, de ce n-ar fi și lumea înfinită?
– Lumea ca materie?

– S-o luăm mai întâi ca materie. Lomonosov ne spune că materia se tot transformă, dar se conservă în același timp. Transformarea e clară, conservarea e mai greu de acceptat. E mai greu, dar nu imposibil. Arzi un trunchi de copac pe foc, rămâne cenușa. Dispare sub ochii tăi, dar nu dispare dacă gândim la nivel atomic. Materia nu dispare, dar nici nu apare. Asta e valabil și pentru lumea neînsuflețită – rocă, munți, planete, stele – și pentru viețuitoare. O pasăre poate pieri, dar nu piere specia ei. Sau, dacă i se stinge specia, supraviețuiesc alte specii. Depinde la ce nivel privești. La ce nivel de agregare. Moare un om, rămân urmașii lui. I se stinge stirpea, dar lumea – privită ca ansamblu, ca umanitate – nu se termină cu asta. Murim cu toții într-o catastrofă cosmică – nici atunci nu poți spune că s-a terminat cu lumea vie: astronomii au calculat, statistic, că numai în universul cunoscut ar trebui să fie mii de planete pe care sunt condiții propice vieții. Iar dacă viața ar îmbrăca alte forme decât pe Pământ, numărul acela ar fi și mai mare. Privind la nivelul Universului, vedem că viața nu piere, deși s-a sfârșit cu noi, pământenii. Nu piere și nici n-are nevoie de un început, de un Creator. Lumea materială, și cea fără de viață, și cea vie, e și ea infinită. Ca și timpul.
– Ești cam materialist, nu crezi?
– Aș zice cam fizician. Ce-avem până acum? Timpul e infinit, materia e infinită. Ce a mai rămas?
– N-a mai rămas nimic, spuse Felix.

– A mai rămas spiritul. Dacă suntem credincioși, biserica ne spune unde se duce sufletul omului după moarte. Dar dacă nu credem în Dumnezeu și în Rai? Cred că ai observat că, până acum, n-am avut nevoie de Dumnezeu pentru a-mi argumenta teoria. De ce l-aș introduce tocmai acum, pentru a explica ce-i cu spiritul? De ce totul ar fi infinit și spiritul ar fi finit? Și aici trebuie să privim la un anumit nivel de agregare. Mai întâi, să vedem sufletele oamenilor ca niște instanțieri ale unui spirit global, să-l numesc Spirit Universal. Privind la nivelul individului, am putea considera că Spiritul Universal se instalează, în om, la naștere, și îl părăsește atunci când omul moare. Îl părăsește, dar nu dispare. N-am nevoie să explic unde se duce. N-am nevoie nici de Dumnezeu, nici de Rai. Se duce acolo de unde a venit, în acel Spirit Universal. Astfel că nici spiritul, privit în acest fel, nu moare. Și el este infinit. Nu l-a creat nimeni, n-o să-l distrugă nimeni. Toate sufletele celor care au trăit și – atenție – toate sufletele celor care vor trăi, sunt acolo.
– Unde acolo?
– Eu cred că ne înconjoară. E pretutindeni. Raze, unde invizibile, câmpuri. Dar nu forma acelui Spirit Universal contează, și nici locul în care s-ar afla El. Important e să demonstrez că există. Am mers cu demonstrația până unde am putut: am demonstrat că e veșnic. Veșnic, ca și materia, ca și timpul.
– Ce ar urma să faci?
– Să-i demonstrez existența, comunicând cu acel acolo. Sau, dacă vrei, cu acel dincolo, că tot vorbesc toți despre lumea de dincolo. Dar nu în sensul consacrat, de lume a morților, de lumea a celor de dincolo. Să comunic cu, hai să-i spunem, lumea Spiritului Universal.
– Ai discutat toate astea cu profesorul Mirescu?
– Nu tot ce ți-am spus. Dar și el caută o cale de comunicare cu acel dincolo, așa cel puțin rezultă, mai ales din proza lui. N-a considerat niciodată acel dincolo în sensul în care îl văd eu. Așadar, merg pe o cale care e și nu e calea pe care încearcă el. El n-a ajuns prea departe. Din păcate, nici eu.
– N-o să renunți, nu?
–Voi renunța, mă voi resemna numai atunci când voi fi sigur că nu pot comunica cu acel dincolo.
– Te vei resemna ca Grundtvig? Resemnarea asta a lui nu e și în filozofia noastră? Vorbesc de noi ca români.
– Sigur că este. Și în Miorița, și în Balada Meșterului Manole. Și ciobanul din Miorița, și Ana lui Manole își așteaptă, resemnați, sfârșitul. Destinul trebuie îndeplinit, nu i te opui. Niciun filozof român n-a venit cu ceva care să ni se potrivească, care să ne reprezinte mai bine. N-am avut un Grundtvig, dar îl avem pe creatorul popular. Dacă filozofia aceasta nu i s-ar fi potrivit, poporul n-ar fi transmis, din gură în gură, de-a lungul secolelor, baladele acestea. Aș zice că, prin ideea de jertfă, baladele noastre merg și mai departe.
– Adică?
– Grundtvig îi strânge pe danezi, întărindu-le credința. Generează un alt fel de naționalism, nu unul belicos. Baladele nostre proslăvesc numai jertfa personală, nu-și propun nimic la nivelul colectivului. Chiar e de mirare că Balada Meșterului Manole a fost folosită ca pildă de către legionari. Tot în scop naționalist. Să murim, dar să creăm ceva, să lăsăm ceva în urmă pentru țară.

– Bine, dar Manole o jertfește pe Ana, nu se jertfește pe sine, nu?
– Nu uita cât o iubește. Jertfindu-și iubita soțioară, se jertfește și el. Și pentru ce? Numai pentru a se ține de cuvântul dat ortacilor lui? Poate. Dar, mai mult, se sacrifică pentru ca mânăstirea înălțată de el să dureze. El poate să dispară, dar lucrarea lui va dăinui. Un neam poate fi învins într-o bătălie, dar tot ceea ce a creat poate învinge secolele. Să ne gândim la piramidele din Egipt, din Peru. La construcțiile maiașilor. Toate trei sunt popoare în care gloria de altădată a apus pentru totdeauna. Dar ce a rămas, ne umple de uimire. La fel e și cu mânăstirea Meșterului Manole.
– Și la danezi pare că ceasurile s-au oprit în epoca lor de mare strălucire. După palatele și bisericile ridicate de Christian al IV-lea, ultimul lor rege glorios, rar dacă vezi ceva cu care să treacă prin istorie, se gândi Felix.
– Corect. Numai că danezii n-au dispărut, în niciun moment, ca și civilizație, cum au dispărut, de exemplu, maiașii. La danezi e ca la noi: anii de glorie relativă a lui Mircea cel Bătrân, a lui Ștefan cel Mare, sunt ultimii care punctează masiv, arhitectonic vorbind. Nimic din ceea ce s-a construit în Moldova după Ștefan și Petru Rareș nu egalează mânăstirile ridicate de ei. Sigur, raportăm la epocă. A mai fost un Brâncoveanu, a mai fost un Vasile Lupu. Construcțiile lor marchează și ele o epocă, dar nu pe cea de maximă strălucire. Cum spuneam, la noi e ca la danezi: s-au oprit la Christian al IV-lea. Nicio construcție ridicată după el nu se ridică la frumusețea castelelor Frederiksborg sau Rosenborg.
– Am tot ce se poate spune despre ele, aici, zise Felix, ducând un deget la tâmplă. Pot să iau și din ideile tale și să le prezint ca fiind ale mele?
Volontier, madame, râse Matei. Pentru un scop atât de nobil, arsenalul trebuie să fie complet și operațional.
– Să știi că da. Nici nu știi cât am repetat. Mi-am notat și citate din opera profesorului. N-am avut timp să-i citesc cărțile filă cu filă, dar mi-am scos ideile principale. Fii liniștit, n-o să mă bag în discuțiile voastre. Dar, dacă prind momentul, pac cu un citat. Așa, ca să vadă că nu numai discipolul, dar și iubitoarea lui soțioară merită mai multă atenție.
– Am terminat colocviul? Am luat notă de trecere? întrebă Matei.
– Îți dau nouă. Dacă nu-ți convine, mai înveți și vii la toamnă, la mărire.
– Atunci, hai să mergem în dormitor..
– De ce nu aici? spuse Felix și lăsă săi cadă pe covor halatul… E rândul tău să mă examinezi…

(va urma)
Ghiocel

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!