Trecuseră câteva luni și ceasul răscumpărat își măcina orele alături de inima slabă a lui Luc. Visase într-una din nopți ceva ce o urmărise întreaga dimineață. Se afla pe malul mării, la Balcic. Își plimba tristețea unei dimineți mohorâte de toamnă spulberând cu tălpile goale dimia putredă a scoicilor aruncate peste noapte de marea ce se tânguia sub vela vânturilor necruțătoare. Pescăruși țeseau cu zborul lor cerga ruginie a orizontului. Dintr-odată, pe plajă au apărut Petru și Mihai. În uniforme de gală, vișinii, închise în nasturi din os, îmbrăcați în piele maron. Amândoi purtau pe piept Ordinul Mihai Viteazul. Crucea treflată din metal auriu, emailată în albastru, strălucea palid în lumina opalescentă. Pe avers erau încrustate coroana și cifrul Regelui Ferdinand I, iar pe revers anul în care o obținuseră. 1916 pentru Petru și 1943 pentru Mihai. Purtau cizme cu rozete și pinteni și, ca semn al eleganței militare și nonconformismului specific acelei arme de elită, erau îmbrăcați cu pantaloni de călărie de culoare bej. Pintenii argintii foșneau pe nisipul spulberat la răstimpuri. Amândoi erau triști, privind undeva peste fruntea înnourată a cerului. Au trecut pe lângă ea fără să-i vorbească. S-au pierdut apoi peste colinele cu gulere de ierburi și un halou de neputință o cuprinsese pe Luc, rămasă singură pe plaja pustie.
Premoniție sau nu, pe la ora 12 cineva a sunat la ușa de la intrare. În prag stătea un bătrân cu ochii vii, scormonitori ca niște ace de pin. Se sprijinea într-un baston ce avea încrustat pe măciulie un cap de cal în relief.
- Doamna Pârvulescu...? a întrebat el timid, făcând un pas înapoi.
- Eu sunt, domnul meu. Cu ce vă pot fi de folos?
- Mă numesc Gregorian Petrescu. Vin la dumneavosatră din partea d-lui Pleșoianu. Colecționarul de antichități. Mi-a spus că v-a vorbit despre mine. Din păcate n-am putut onora invitația d-voastră de acum câteva luni...Beteșugul ăsta de la picior, datorat unei răni mai vechi, din război, mă ține uneori țintuit ca pe un infirm la pat.
La auzul cuvântului război, Luc se încordă ca un arc. În mintea ei răvășită de vizita inopinată a acelui bărbat se alergau multe întrebări. Ca niște cai nărăvași lăsați din frâu, strivind câmpul de maci al sufletului ei cu copitele lor amenințătoare.
- Ați spus, război, domnul meu? silabisi Luc, uitând, se pare, de regulile ospitalității și ținându-și încă oaspetele la ușă. Oaspete ce își muta bastonul dintr-o mână în alta, parcă un pic deranjat de această primire deloc caldă. Căci vizita asta nu fusese o toană de a lui, această venerabilă doamnă dorise să-l vadă.
- Da, doamna mea. Am luptat pe front. Dați-mi voie să mă prezint cu titulatura ce acoperă o parte din cea mai importantă etapă a vieții mele. Maior Gregorian Petrescu, Divizia 1 Cavalerie...
La auzul ultimei sintagme, Luc a simțit că nu se mai poate ține pe picioare. I-a făcut semn din priviri oaspetelui că poate intra. Cortexul ei topit la mii de grade nu mai putea comanda rostirea cuvântului „ Poftiți!”. Fiindcă acum știa că visul pe care-l avusese își avea tiparul croit pe această clipă, când acest bărbat, pe care de mult ar fi vrut să-l cunoască, poposise la ușa ei. Condus - era sigură de asta - de mâna unui dulce destin! Rotițele angrenajului minții sale se roteau nebunește, amestecând spaime, speranțe, mii de întrebări, teama că nu va primi răspunsul dorit, așteptat.
„Un cavalerist ce poate l-a cunoscut pe Petru. Ce proastă sunt! Cum să nu-l cunoască dacă luptase în Divizia 1 Cavalerie! Poate, Petru i-a povestit despre noi. Despre scurta și nefericita noastră iubire. Despre semmnificația acestui ceas pentru viața mea. Dar ce caută ceasul nostru la acest bărbat ce-și mai sprijină viața într-un biet ciot de lemn? A murit Petru? Ori i l-a vândut acestui om, vrând să o rupă pentru totdeauna cu trecutul?”
Stăteau față în față ca două statui într-un muzeu de ceară al deznădejdii. Luc a fost prima care a rupt tăcerea.
- Am vrut să vă cunosc pentru a afla mai multe despre ceasul cumpărat de la Pleșoianu...
- Și, anume, ce v-ar interesa?
- Sunteți primul lui proprietar?
- Nu, doamna mea, ceasul a aparținut unui prieten vechi și bun al meu.
Timpul trecut, folosit de oaspetele ei, o făcu pe Luc să se strângă în ea ca un arici în fața unui dușman neașteptat.
- Un prieten cu care am împărțit bune și rele pe frontul celui de al doilea război mondial. În Divizia 1 de Cavalerie...
Luc tremura vizibil, iar fața i se ofilise ca o floare ce agonizează sub roua rece a nopții.
- Și prietenul acela a murit? bâlgui ea pe un ton stins.
- Nu, n-a murit. Dar e ca și cum nu ar mai fi printre noi. Zace, ăsta este cuvântul, zace părăsit de toți într-un azil. Cotropit de o flebită care i-a măcinat zilele și nopțile.
- Și cum se numește prietenul d-voastră?
- Petru Dunăreanu, doamna mea. Vă spune ceva acest nume?