Lui Renée,
O femeie nespus de frumoasă,
O prietenă nestrămutată,
Un critic blând,
O mamă duioasă,
O soție desăvârșită.



1

Billy Ray Cobb era cel mai tânăr și mai firav dintre cele două brute. La douăzeci și trei de ani, petrecuse trei din ei la închisoarea din Parchman, pentru deținere și trafic de droguri. Era un tip subțirel, dar extrem de dur. În închisoare o dusese relativ bine, pentru că reușise, prin mijloace obscure, să facă rost de stupefiante, pe care le vindea sau le dădea negrilor și gardienilor, pentru a fi favorizat. În anul de după eliberare, continuase să prospere, iar traficul cu droguri îl plasase într-o poziție privilegiată în lumea interlopă din comitatul Ford. Era un adevărat om de afaceri, cu angajați, cu tranzacții și cu diverse obligații; tot, în afară de taxe. În Clanton, era cunoscut ca fiind printre puținii care își permiseseră să plătească șaisprezece mii, bani gheață, pentru o camionetă Ford, de culoarea canarului, făcută la comandă. Roțile luxoase, cromate, cu anvelope speciale, fuseseră obținute în urma unor tranzacții dubioase. Fanionul care flutura la lunetă, îl furase de la un suporter beat, la un meci de fotbal al echipei Ole Miss.
Camioneta era obiectul cel mai de preț pe care îl deținea Billy Ray. Acum stătea pe oblonul benei, fumând hașiș și bând bere, privindu-l pe prietenul său, căruia îi venise rândul. Willard era cu patru ani mai mare, dar mult mai prost decât el. În general, nu avusese încurcături și nici nu se implicase în "afaceri". Poate doar câte-o încăierare ocazională, urmată de o noapte petrecută la "răcoare", dar nu ceva ieșit din comun. Zicea că e tăietor de lemne, dar nu prea intra în pădure, pentru că avea probleme cu spatele. Avusese un accident pe când lucra la o platformă maritimă din Golf. Compania petrolieră îi plătise atunci o sumă frumușică, dar pierduse totul când îl părăsise nevasta. Ocupația sa actuală era aceea de zilier la Billy Ray Cobb, care nu plătea mult, dar îi trecea cu vederea prostia. În sfârșit, avea și el o îndeletnicire, așa cum își dorise de atâta vreme.
Deși împlinise zece ani, fetița părea mult mai mică. Stătea pe coatele care îi fuseseră imobilizate, legate cu sfoară galbenă de nailon. Picioarele îi erau desfăcute grotesc; dreptul era legat de un stejar tânăr, iar stângul, de un par putred, căzut dintr-un gard părăginit. Sfoara îi pătrunsese în carne, iar sângele îi șiroia pe picioare în jos. Fața îi era umflată și plină de sânge; avea un ochi tumefiat; celălalt era pe jumătate deschis, așa că îl putea vedea pe bărbatul alb din camionetă. Nu se uita la cel de deasupra ei, care gâfâia și înjura transpirat, făcând-o să sufere îngrozitor. Când termină, acesta îi trase o palmă și începu să râdă. Celălalt izbucni și el în hohote. Râdeau din ce în ce mai tare, rostogolindu-se prin iarbă, lângă camionetă, chicotind și țipând ca doi nebuni.
Fetița se întoarse cu spatele la ei și începu să plângă încetișor, ca să nu facă zgomot. O bătuseră mai devreme pentru că strigase după ajutor. O amenințaseră chiar cu moartea, dacă nu-și ținea gura.
Obosiră de atâta râs și se urcară în remorcă. Willard se șterse cu cămășuța fetiței, umedă de sânge și de sudoare, ceea ce îl făcu pe Cobb să bombănească. Prietenul său îi întinse o bere rece, din frigorifer.
Fetița suspina, scoțând sunete ciudate, înăbușite. Apoi se liniști. Cutia cu bere, din care Cobb băuse jumătate, se încălzise, așa că o azvârli spre ea, lovind-o în abdomen. Spuma albă se împrăștie peste tot. Apoi cutia se rostogoli printre gunoaie, alături de celelalte pe care le aruncaseră înainte. Willard nu prea nimerea la țintă, dar Cobb era desul de abil. Deși nu le stătea în caracter să facă risipă de bere, azvârleau cutiile pe jumătate goale, ca să doară mai tare. Pe lângă asta, era amuzant să vezi cum spuma sare în toate părțile.
Fetița nu mișca. Berea caldă i se amestecase cu sângele întunecat și i se prelingea pe față și pe gât, formând o băltoacă. Willard îl întrebă pe Cobb dacă nu cumva murise. Acesta îi explică, în timp ce desfăcea o nouă cutie de bere, că negrii nu mureau dintr-atâta. Câteva șuturi, o bătaie, un viol erau un mizilic pentru ei. Ca să dai gata un "cioroi", îți trebuie un cuțit, un pistol sau o funie. Deși nu participase până atunci la un astfel de omor, trăise alături de negri în închisoare și știa totul despre ei. Când se ucideau unul pe altul, foloseau totdeauna o armă. Cei care erau doar bătuți sau violați nu mureau. Cu albii însă era altceva, nu rezistau la astfel de lucruri. Hotărât, negrii aveau capul mai tare.
Willard păru satisfăcut de explicație. Îl întrebă pe Cobb ce avea de gând, dacă tot terminaseră cu ea. Acesta mai trase un fum de hașiș, apoi stinse țigara turnând un strop de bere peste ea, și zise că el nu-și terminase treaba. Așa că sări de pe oblonul mașinii și se îndreptă, clătinându-se, spre micul luminiș, unde legaseră fetița... O înjură și țipă la ea, apoi îi turnă bere rece peste față, hohotind ca un nebun. Ea îl privea cum apărea de după copăcelul din dreapta, uitându-se fix între picioarele ei. Când începu să-și lase pantalonii, fetița se întoarse îngrozită spre stânga și închise ochii. O chinuia din nou.
După o vreme, deschise ochii și i se păru că vede ceva în pădure. Era un bărbat alergând înnebunit printre liane și lăstăriș, era tăticul ei care striga și o arăta cu degetul, venind disperat să o salveze. În momentul în care începu să-l cheme, bărbatul dispăru și ea adormi.


Când se trezi, îi văzu pe cei doi bărbați dormind, unul sub un arbore, iar celălalt întins lângă remorcă. Îi amorțiseră mâinile și picioarele. Sub ea, sângele se amestecase cu berea și cu urina, formând o pastă lipicioasă. Trupul ei mic era una cu pământul, iar când încerca să se miște puțin, se auzea un trosnet ușor. Trebuia să scape, își zise, dar, cu toate eforturile, nu reuși să se deplaseze decât cu câțiva centimetri spre dreapta. Picioarele îi erau legate atât de sus, încât fesele nu atingeau pământul. Membrele înțepenite refuzau s-o asculte. Cercetă pădurea cu privirea, doar-doar l-o zări pe tatăl său, și-l strigă încetișor. Așteptă puțin, apoi adormi din nou.
Când se trezi, îi văzu mișcându-se prin apropiere. Cel mai înalt se îndrepta spre ea, bălăbănindu-se, cu un cuțitaș în mână. Îi apucă glezna stângă și tăie furios sfoara, până se desprinse. Apoi îi eliberă și cel de-al doilea picior. Fetița căzu ghemuită ca un făt, cu spatele la ei.
Cobb aruncă o funie în jurul unei crengi groase și-i făcu o buclă cu un nod mobil. O apucă pe fetiță și îi petrecu lațul de după gât, apoi traversă luminișul cu celălalt capăt al sforii în mână. Se așeză pe platformă, lângă Willard, care fuma iar, zâmbindu-i complice. Cobb trase de sfoară până o întinse bine, apoi o smuci abil. Trupul mic și gol tresări, târându-se până sub creangă. Fetița se înecă și tuși, iar el slăbi ușor funia, acordându-i generos câteva clipe de ușurare.
Cobb legă sfoara de bara din spate și mai desfăcu o bere. Cei doi stăteau pe oblonul mașinii savurând băutura și uitându-se la fetiță. Își petrecuseră aproape toată ziua lângă lac, unde Cobb avea un prieten cu o barcă și niște fete despre care crezuseră că vor ceda ușor. Dar presupunerea lor nu se realiză, deși Cobb le oferise generos bere și droguri. Nemulțumiți că fetele nu fuseseră receptive la avansurile lor, plecaseră de-acolo fără nici o țintă. Pe fetiță o văzuseră întâmplător. Mergea pe marginea drumului, ținând în mână o sacoșă cu alimente. Willard o lovise în ceafă cu o cutie de bere.
- Vrei să-i faci de petrecanie? întrebă Willard cu ochii strălucitori și injectați.
Cobb ezită o clipă.
- Nțțț! Fă-o tu, c-a fost ideea ta!
Willard trase adânc un fum, apoi scuipă și zise:
- N-a fost ideea mea. Tu te dai mare că știi să omori negri. Fă-o tu!
Cobb dezlegă funia din jurul barei și o întinse bine. Cum trase brusc, peste tot săriră bucățele de coajă și așchii de ulm. Fetița tuși.
Deodată, se auzi ceva - un zgomot puternic de țeavă de eșapament. Cei doi se întoarseră repede și priviră în josul drumului prăfuit, până la autostrada din depărtare. Începură să înjure și să se agite. Unul din ei trânti oblonul remorcii, iar celălalt se îndreptă spre fetiță. Se aplecă și o apucă, dezlegându-i lațul din jurul gâtului, apoi o târî și o aruncă în mașină. Cobb o pocni și o amenință că o omoară, dacă nu stă liniștită. Îi mai spuse că o s-o ducă acasă, numai să stea culcată și să facă ce-i spune el; altfel, îi sucește gâtul. Apoi, trântiră portierele și plecară în viteză. Scăpase, avea să ajungă acasă.
Cobb și Willard făcură semn cu mâna când trecură pe lângă Firebird-ul zgomotos, pe drumul îngust și murdar. Willard se uită în spate să se asigure că micuța negresă stătea întinsă. Cobb o luă pe autostradă și începu să gonească.
- Și-acu', ce facem? întrebă Willard agitat.
- Habar n-am! răspunse Cobb pe același ton. Da-i musai să facem iute ceva, până nu-mi umple camionul de sânge. Uită-te la ea, mi-a mânjit tot!
Willard reflecta, în timp ce-și termina berea.
- S-o aruncăm de pe un pod, zise el, mândru de idee.
- Nu-i rău, nu-i rău chiar deloc! spuse Cobb, punând frână brusc și dându-i ordin lui Willard să-i aducă o bere.
Pete ieși din mașină și aduse două cutii.
- E sânge și-n frigorifer, dădu el raportul, în vreme ce porneau în viteză.


Gwen Hailey avu un presentiment cumplit. De obicei, trimitea pe unul din cei trei băieți la magazin, dar acum fuseseră pedepsiți de tatăl lor și aveau ca sarcină să smulgă buruienile din grădină. Tonya mai fusese și înainte singură la cumpărături și se descurcase.
După vreo două ore, când văzu că nu mai sosește, Gwen îi trimise pe băieți s-o caute. Aceștia își închipuiră că e pe la copiii lui Pounder, la joacă, sau că o fi îndrăznit să treacă de băcănie, să-și viziteze prietena, pe Bessie Pierson. Domnul Bates, de la magazin, le spuse că fetița trecuse pe acolo, dar că plecase de vreo oră. Apoi Jarvis, băiatul mijlociu, găsi sacoșa cu cumpărături la marginea drumului. Gwen își anunță soțul la fabrica de hârtie unde lucra. Îl luă apoi pe Carl Lee Jr. în mașină și porniră pe drumul cu pietriș din spatele magazinului. Se duseră la armurăria veche de pe plantația Graham, să vadă dacă fetița nu era la mătușa ei. Opriră la magazinul lui Broadway, care se afla cam la doi kilometri de băcănie. Niște negri le spuseră că nu o văzuseră pe acolo. Străbătură toate drumeagurile și toate ulițele prăfuite, pe o suprafață de câțiva kilometri în jurul casei.


Cobb nu găsi nici un pod potrivit pentru planul lor. Peste tot erau negri cu pălării de pai uriașe, care pescuiau cu undițe lungi, de trestie. Stăteau nemișcați acolo, doar din când în când alungau câte o muscă sau omorau cu palma țânțarii de pe obraz.
I se făcu frică. Willard se îmbătase și nu-l mai putea ajuta. Rămăsese să ia singur o decizie, în urma căreia fata să nu mai poată povesti ceea ce se petrecuse. Willard sforăia, în vreme ce el conducea frenetic pe drumurile acelea pline de pietriș, în căutarea unui pod sau a unui mal mai abrupt unde ar fi putut opri s-o arunce fără să fie văzut de o duzină de negri cu pălării de pai. Se uită în oglindă și văzu că fetița încerca să se ridice. Apăsă pe frână și micuța se izbi de peretele din față al benei, chiar sub lunetă. Willard căzu de pe banchetă, dar nu se trezi. Sforăia în continuare acolo, jos. Cobb îi înjură pe amândoi.
Lacul Chatulla nu era decât o groapă făcută de mâna omului, plină de mâl, cu un dig acoperit cu iarbă, ce se întindea cam pe o milă, pe granița a două comitate, Ford și Van Buren, la sud-vest de primul. Primăvara, devenea cea mai mare întindere de apă din Mississippi, dar în miezul verii, când ploile încetau și soarele înfierbânta apa puțin adâncă, lacul seca aproape cu totul. Conturul altădată îndrăzneț al malurilor se restrângea, formând o băltoacă maroniu-roșcată. Era alimentat din toate părțile de pârâiașe și izvorașe nenumărate, dar și de două ape curgătoare mari, care meritau numele de râuri. Existența atâtor văi crease necesitatea construirii multor poduri pe marginea lacului. Cei din camioneta galbenă le traversau în disperare făcând eforturi să găsească un loc potrivit pentru a scăpa de pasagerul incomod. Cobb își amintea de un podeț îngust, de lemn, care trecea peste Foggy Creek. Pe măsură ce se apropiau de el, văzu din nou niște negri cu undițe de trestie, așa că o luă pe un drum lăturalnic și opri mașina. Lăsă oblonul în jos, trase fetița afară și o aruncă într-o vale plină de mărăcini.


Carl Lee Hailey nu se grăbi prea mult să ajungă acasă. O știa pe Gwen prăpăstioasă. Îl mai chemase de atâtea ori de la fabrică, temându-se că i-au fost răpiți copiii. Așa că așteptă până să se termine lucrul și nu se grăbi, mai mult ca de obicei, spre casă. Fu cuprins de panică doar în momentul în care se apropie și văzu mașina poliției parcată în fața pridvorului. În afară de aceasta, pe alee și în curte staționau și alte automobile, aparținând celor din familia lui Gwen. Văzu șapte pălării de pai într-o mașină necunoscută, din care ieșeau niște undițe, prin geamurile laterale. Unde erau Tonya și băieții?
Când deschise ușa din față o auzi pe Gwen plângând. În cămăruța din dreapta, o mulțime de oameni erau aplecați asupra unei siluete mici, întinse pe canapea, înfășurată în prosoape ude. Rudele plângeau în jurul ei. Când se apropie de pat, se dădură cu toții la o parte. Lângă fetiță rămase numai Gwen, care o mângâia ușor pe păr. Tatăl îngenunche în fața canapelei și atinse umărul fetiței, vorbindu-i blând. Ea încercă să-i zâmbească. Fața îi era o masă informă, sângerândă și tumefiată, plină de vânătăi. Nu-și putea deschide ochii umflați. Tatăl lăcrimă, uitându-se la trupul micuț, înfășurat în prosoape, care sângera din cap până în picioare.
Carl Lee o întrebă pe Gwen ce s-a întâmplat. În loc de răspuns, aceasta începu să tremure și să urle. Atunci, fratele ei o duse repede în bucătărie. Carl Lee se ridică și-i întrebă pe cei din jur același lucru. Nu-i răspunse nimeni. Întrebă pentru a treia oară. Ajutorul de șerif, Willie Hastings, văr cu Gwen, își luă inima în dinți, și-i povesti că Tonya fusese găsită pe drum de niște oameni care pescuiau lângă Foggy Creek. Fetița le spusese numele lui, iar ei o aduseseră acasă. Apoi Hastings tăcu și privi în pământ. Carl Lee se uită la el așteptând. Toți ceilalți coborâră ochii.
- Ce s-a întâmplat, Willie? hohoti Carl Lee, uitându-se fix la polițist.
Hastings vorbi rar, cu ochii pe fereastră, și repetă ceea ce-i spusese Tonya mamei sale. Se opri când auzi sunetul sirenei de la ambulanță.
Ieșiră toți, cu fețele grave, așteptând în pridvor. Echipa sanitară scoase o targă din mașină și se îndreptă spre casă. Brancardierii se opriră în curte, dar Carl Lee, cu fetița în brațe, cu ochii șiroind de lacrimi îi ocoli. Intrară în ambulanță. După ce închiseră ușile, brancardierii o luară cu grijă pe Tonya din brațele tatălui ei.



2

Ozzie Walls era singurul șerif negru din Mississippi. Mai existaseră astfel de cazuri în istoria recentă a statului, dar, pentru moment, era singurul. Se mândrea cu acest lucru, mai ales că în comitatul Ford șaptezeci și patru la sută din populație era formată din albi. Șerifii negri de până atunci activaseră în comitate unde predominau oamenii de culoare. Oricum, nu mai fusese ales nici un șerif negru, de la Reconstrucție încoace, într-o regiune în care albii erau majoritari. Se născuse în Ford și se înrudea cu majoritatea celor de acolo, indiferent de culoare. Pe la sfârșitul anilor șaizeci, când s-a abolit segregația rasială în școli, a învățat în prima clasă mixtă care a absolvit liceul din Clanton. Voise să joace fotbal în echipa Ole Miss. Aceștia însă aveau deja câțiva negri, așa că s-a dus la Alcorn State, pe post de apărător în echipa Rams. Dar a fost nevoit să se întoarcă la Clanton, din cauza unei lovituri la genunchi. Fotbalul i-a lipsit mult, acum însă se simțea bine ca șerif, mai ales că la alegeri fusese preferat albilor. Copiii albi îl iubeau pentru că apăruse la televizor și în reviste ca un adevărat erou. Părinții îl respectau și îl votaseră pentru că era un polițist dur, care nu făcea nici o diferență între ticăloșii albi și cei negri. Politicienii îl susțineau deoarece, de când ajunsese șerif, nu mai avuseseră loc anchete ale procuraturii pe teritoriul comitatului Ford. Iar negrii îl adorau ca pe unul de-al lor.
Ozzie sărise peste cină așteptând raportul lui Hastings, în biroul său de lângă camerele de arest. Avea un suspect, pe Billy Ray Cobb, un obișnuit al casei, despre care Ozzie știa că vinde droguri, dar nu putuse să dovedească acest lucru... Știa, de asemenea, că tipul era periculos.
Dispecerul îi făcu legătura cu polițiștii din teren, iar șeriful le dădu instrucțiuni să-l repereze pe Billy Ray Cobb, dar să nu-l aresteze încă.
În total, avea doisprezece oameni în subordine: nouă albi și trei negri. Aceștia se răspândiseră în tot ținutul, să caute o camionetă Ford galbenă, cu un fanion la parbrizul din spate.
Când sosi, Hastings plecă împreună cu șeriful la spitalul din Ford. Ca de obicei el conducea, iar Ozzie dădea ordine prin radio.
În sala de așteptare, găsiră tot clanul Hailey: unchi, mătuși, bunici, prieteni și oameni străini - toți înghesuiți în încăperea aceea mică. Mulți stăteau pe hol șușotind sau plângând înăbușit. Tonya se afla la chirurgie.
Carl Lee stătea pe o banchetă ordinară de plastic, într-un colț mai retras, alături de Gwen și de băieții lui. Se uita în pământ fără să observe mulțimea. Femeia își culcase capul pe umărul lui, plângând încetișor. Băieții înțepeniseră cu mâinile pe genunchi, aruncând priviri furișe spre tatăl lor, așteptând un cuvânt de încurajare.
Ozzie își făcu loc prin mulțime, strângând mâinile tuturor în liniște și bătându-i pe umăr, șoptindu-le că-i va prinde pe ticăloși. Îngenunche în fața lui Carl și a soției acestuia:
- Cum se simte? se interesă el.
Carl Lee nu schiță nici un gest că l-ar fi auzit. Gwen începu să plângă mai tare, iar obrajii băieților se umplură și ei de lacrimi. Șeriful se ridică, bătând-o pe Gwen ușor pe genunchi. Unul din frații ei îi conduse pe Ozzie și Hastings în hol, unde nu se afla nimeni din familie. Aici, strânse mâna șerifului, mulțumindu-i că a venit.
- Cum se simte fetița? întrebă Ozzie.
- Nu prea bine. E în operație și cred că o să mai dureze până iese. Are oase rupte și e în stare de șoc. Au bătut-o rău de tot. I-au găsit și urme pe gât, probabil au încercat s-o spânzure.
- A fost violată? întrebă el, sigur de răspuns.
- Da. I-a spus mamei sale că au avut-o pe rând și că au făcut-o să sufere îngrozitor. Medicii au confirmat violul.
- Cum au reacționai Carl Lee și Gwen?
- Destul de prost. Cred că sunt șocați. Carl Lee n-a mai rostit nici un cuvânt de când a venit aici.
Ozzie îl asigură că-i va găsi repede pe cei doi făptași și că-i va băga la închisoare. Fratele lui Gwen îi sugeră să-i ducă undeva departe, dacă-i prinde, pentru mai multă siguranță.


Ozzie îi spuse lui Hastings să tragă mașina pe un drumeag lăturalnic, cam la patru kilometri în afara localității. Ieșiră de pe autostradă și ajunseră lângă o rulotă veche. Se întunecase. Ozzie bătu puternic în ușa din fața lui.
- Deschide, Bumpous!
Rulota se clătină și Bumpous se repezi la baie să arunce țigara cu hașiș, pe care abia și-o aprinsese.
- Deschide, Bumpous! urlă Ozzie. Știu că ești înăuntru. Deschide, că altfel sparg ușa!
Bumpous se grăbi să-l asculte și Ozzie intră.
- Știi ceva, Bumpous, de câte ori te vizitez, simt un miros ciudat și aud cum tragi apa la closet. Îmbracă-te și ieși, că am o treabă pentru tine.
- Ce?
- Am să-ți explic afară, c-aici nu poți să respiri. Hai, grăbește-te!
- Și dacă nu vreau?
- Nici o problemă! Am să mă văd mâine cu polițistul care răspunde de tine.
- Hai că vin acu'!
Ozzie zâmbi și se îndreptă spre mașină. Bobbie Bumpous era unul din preferații lui. De când fusese eliberat condiționat, dusese o viață rezonabilă și aproape curată, căzând rareori în păcat, când mai vindea droguri ușoare, să facă rost de câte un dolar. Ozzie îl urmărea pas cu pas și știa de micile lui afaceri, iar Bumpous era conștient de acest lucru, așa că îl ajuta ori de câte ori i se cerea. În final, șeriful voia să se folosească de Bumpous pentru a-l prinde pe Billy Ray Cobb când făcea tranzacții de droguri. Pentru moment însă, amână acest plan.
Bumpous ieși după câteva minute, trăgându-și din mers tricoul pe el și încheindu-se la pantaloni:
- Pe cine vrei să-nhați? întrebă el.
- Pe Billy Ray Cobb.
- Nici o problemă. Poți să dai de el și fără mine.
- Þine-ți gura și ascultă mai bine ce-ți spun. Bănuim că Ray Cobb a fost implicat în după-amiaza asta într-o afacere urâtă. E vorba de doi albi care au violat o fetiță neagră.
- Cobb n-are nici o legătură cu violurile, șerifule. El e cu drogurile.
- Taci și-ascultă. Dă-i de urmă, apoi trage-l de limbă. Acum cinci minute, camioneta lui a fost văzută la Huey. Du-te și dă-i o bere, joacă zaruri sau biliard cu el, vezi tu. Află ce-a făcut astăzi, cu cine-a fost, unde vrea să plece. Știi că-și dă drumul la gură.
- Așa e.
- După ce termini, sună la dispecerat, să m-anunțe. Eu am să fiu pe-aproape. Ai înțeles?
- Nici o problemă, șerifule!
- Altceva?
- Mda. Sunt cam lefter. Cine-mi dă bani să mă descurc?
Ozzie îi întinse douăzeci de dolari și plecă împreună cu Hastings spre cârciuma lui Huey, lângă lac.
- Ești sigur că poți avea încredere în el? întrebă Hastings.
- În cine?
- În mucosu' ăsta de Bumpous.
- Sigur că da. De când a fost eliberat condiționat, s-a dovedit demn de încredere. E un copil bun și-ncearcă să-și vadă de treabă, cu mici excepții. Ne ajută și-ar face orice i-aș cere.
- De ce?
- Pentru că l-am prins acu' un an cu o cantitate apreciabilă de droguri. Scăpase din închisoare de curând, când am găsit la frate-su niște marfă, l-am săltat și i-am promis c-o să ia treizeci de ani pentru asta. Puștiul a plâns toată noaptea, iar spre dimineață mi-a mărturisit că are marfa de la el. I-am dat atunci drumul și m-am dus să-l caut pe Bobby. Am ciocănit, și-n momentul acela am auzit apa de la closet. Pentru că nu venea, am spart ușa și-am intrat. L-am găsit la baie, numai în izmene, încercând să desfunde WC-ul. Peste tot erau numai droguri. Nu știu cât aruncase deja, dar cea mai mare parte răbufnise când s-a înfundat closetul. Bobby s-a speriat așa rău, că și-a udat izmenele.
- Glumești?
- Da' de unde! Tipul se pișase pe el! Să fi văzut cum stătea acolo, cu izmenele ude, cu pompa de desfundat într-o mână și în cealaltă, pachețelele cu droguri. Camera era inundată cu apa refulată din closet!
- Și tu, ce-ai făcut?
- L-am amenințat că-l omor.
- Da' el?
- A-nceput să plângă ca un copil. A zis de mă-sa și de ce-o să fie dacă intra la pușcărie și tot felul de chestii d'astea. Se jura că nu mai face în veci așa ceva.
- L-ai arestat?
- Nu. Pur și simplu, nu m-a lăsat inima. I-am vorbit urât și l-am amenințat. I-am spus, chiar acolo, în baie, că-l pun în libertate condiționată. De-atunci, e o plăcere să lucrezi cu el.
Ajunseră la cârciuma lui Huey și văzură camioneta lui Cobb în parcare, alături de altele asemănătoare și de câteva rulote. Opriră mașina pe un deal în spatele bisericii negrilor, ceva mai sus de local. De-acolo puteau vedea bine cârciuma - "cârciumioara" - cum îi ziceau patronii, cu tandrețe. O altă mașină de patrulare se ascunse printre niște arbori, la celălalt capăt al autostrăzii. Deodată, îl văzură pe Bumpous îndreptându-se spre local. Apăsă brusc pe frâne, răscolind pietrișul și stârnind praful, apoi dădu înapoi și parcă lângă camioneta lui Cobb. Se uită în jur și intră degajat în bar.
Peste treizeci de minute, dispecerul îl anunță pe Ozzie că informatorul îl reperase pe infractor la cârciuma lui Huey - un obiectiv situat pe autostrada 305, lângă lac. În câteva minute, sosiră alte două mașini de patrulare, care se opriră prin apropiere și așteptară.
- Ce te face să crezi că Ray Cobb e vinovatul? întrebă Hastings.
- Nu-s sigur, am doar o bănuială. Fetița a spus că aveau o camionetă cu roți strălucitoare și cu cauciucuri speciale.
- Informația asta restrânge numărul suspecților la vreo două mii!
- Poate la mai puțin de-atât. Câți crezi că mai sunt așa lipsiți de scrupule ca Ray Cobb?
- Și dacă nu e el?
- Este, îți spun eu sigur.
- Și totuși, dacă nu e?
- Aflăm noi îndată. Cobb nu știe să-și țină gura, mai ales când bea.
Așteptară două ore, timp în care sosiră și plecară tot felul de mașini. Veneau aici șoferi, tăietori de lemne, muncitori și zilieri de la fermă, ca să bea, să joace biliard și să asculte orchestra, dar mai ales să întâlnească femei ușoare. Unii plecau și intrau alături, la Ann's Lounge, un local mohorât și pe-afară și pe dinăuntru, fără reclame colorate și fără muzică live, așa cum găseai la Huey's. În schimb, se făcea trafic de droguri. Cei care veneau aici ieșeau după câteva minute și se întorceau la Huey's, unde găseai muzică, femei, ore întregi de distracții, pocker mecanic, zaruri, dans și multe încăierări.
Deodată, pe ușa localului năvăli afară un grup de derbedei înfierbântați care se loviră la întâmplare cu pumnii și cu picioarele, până se răcoriră. Apoi, se întoarseră la mesele de zaruri.
- Sper să nu fi fost și Bumpous printre ei, comentă șeriful.
Toaletele dinăuntru erau mici și murdare, așa că majoritatea clienților ieșeau să se ușureze printre camionetele din parcare. Acest lucru se întâmpla mai ales lunea, când berea costa numai zece cenți. Atunci veneau toate neamurile proaste din patru comitate, și nici o mașină nu scăpa neudată. Cam o dată pe săptămână, Ozzie primea reclamații de la câte un motociclist șocat de ceea ce vedea în parcare; atunci, era obligat să facă arestări. Altfel, îi lăsa în pace.
Jocurile de noroc, drogurile, băuturile ilegale, minorii, faptul că nu se respecta ora închiderii și multe altele constituiau, fără îndoială, încălcări flagrante ale legii, în cazul ambelor localuri. Îndată după prima sa alegere, Ozzie făcuse greșeala să închidă toate barurile deocheate din ținut, ca urmare a unei promisiuni necugetate din timpul campaniei electorale. A fost o eroare cumplită. Rata infracțională a crescut imediat, iar închisoarea a devenit neîncăpătoare. Procesele s-au înmulțit. Se uniseră toți derbedeii și veneau la Clanton în caravană. Parcau mașinile în jurul tribunalului. În fiecare noapte, invadau scuarul cu sutele: făceau beții, se băteau, dădeau muzica tare și adresau cuvinte obscene locuitorilor înspăimântați ai orașului. În fiecare dimineață scuarul părea un maidan plin de cutii și sticle aruncate peste tot. Șeriful ordonase să se închidă și localurile pentru negri și restaurantele în aer liber. Spargerile și atacurile înarmate se triplară. Într-o săptămână avură loc două crime. Orașul era în stare de asediu. În final, veni la Ozzie, în secret, un grup de pastori locali rugându-l să redeschidă barurile. El le reaminti politicos că, în timpul campaniei electorale, ei fuseseră cei care insistaseră să le închidă. Pastorii recunoscură că au greșit și pledară pentru o dezamorsare a situației. Sigur, îl vor susține la viitoarele alegeri. Atunci Ozzie o lăsă mai moale și situația reveni la normal.
Sigur, nu-i făcea nici o plăcere că localurile de acest gen prosperau în comitatul său, dar era absolut convins că factorii ce determinau încălcarea legii se împuținau când barurile erau deschise.
La zece și jumătate, dispecerul transmise prin radio că informatorul telefonase și voia să-l vadă pe șerif. Ozzie îi spuse unde se află și peste câteva momente îl văzu pe Bumpous apărând și îndreptându-se către camioneta lui. Porni la fel cum sosise, scrâșnind cu roțile pe pietriș și luând-o în viteză către biserică.
- E beat, observă Hastings.
Conduse spre parcarea de lângă biserică și se opri, punând o frână bruscă, la câțiva metri de mașina de patrulare.
- Salut, șerifule! strigă el.
Ozzie se apropie de camionetă.
- De ce-a durat atât?
- Mi-ai spus că pot sta toată noaptea.
- Dar l-ai găsit de două ore.
- Așa-i, da' te-ntreb, ai încercat vreodată să cheltui douj' de dolari pe bere de cincizeci de cenți cutia?
- Ești beat?
- Nu, sunt doar vesel. Îmi mai dai douăzeci?
- Ce-ai aflat?
- Despre ce?
- Despre Cobb.
- Ooo, e bine, mersi, acolo, în cârciumă.
- Știu că-i acolo. Altceva?
Lui Bumpous îi dispăru zâmbetul de pe buze. Privi spre barul din depărtare.
- Se distrează și face glume despre ceea ce s-a-ntâmplat. Zice că a găsit, în sfârșit, o negresă virgină. Cineva l-a-ntrebat câți ani are fata și Cobb a zis că opt sau nouă. Toată lumea a-nceput să râdă.
Hastings închise ochii și lăsă capul în jos. Ozzie scrâșni din dinți și privi într-o parte.
- A mai zis și altceva?
- E beat mort. N-o să-și mai amintească nimic mâine dimineață. Zicea că era o negresă drăguță și mititică.
- Cine-a fost cu el?
- Pete Willard.
- E și el în cârciumă?
- Îhî. Râdeau amândoi de tot ce s-a-ntâmplat.
- La ce masă stau?
- În stânga, lângă jocuri.
Ozzie zâmbi:
- În regulă, Bumpous. Ai făcut treabă bună. Ești liber. Hastings sună la dispecerat și transmise cele două nume.
Dispecerul comunică mesajul ajutorului de șerif, Looney, care se afla într-o mașină parcată în fața casei judecătorului local, Percy Bullard. Polițistul sună la ușa acestuia și-i înmână două depoziții și două mandate de arestare. Bullard le semnă și i le înapoie, iar Looney îi mulțumi plin de respect. Peste zece minute, ajutorul de șerif ajunse în spatele bisericii și-i dădu mandatele lui Ozzie.
La unsprezece fix, în localul lui Huey orchestra se opri în mijlocul cântecului, zarurile dispărură, dansatorii încremeniră, bilele de biliard încetară să se mai rostogolească și cineva aprinse lumina. Toate privirile rămaseră ațintite asupra șerifului și a oamenilor lui care străbăteau încet ringul de dans, îndreptându-se spre o masă de lângă jocurile mecanice. Cobb, Willard și încă doi tipi stăteau într-un separeu. Masa era plină de cutii goale de bere. Ozzie se apropie rânjind.
- Îmi pare rău, domnule, dar negrii n-au ce căuta aici! exclamă Cobb și toți începură să râdă.
Ozzie continua să rânjească, iar când se liniștiră zise:
- Vă distrați, nu-i așa, Billy Ray?
- De ce nu?
- Asta zic și eu. Nu-mi place să stric plăcerea nimănui, dar dumneavoastră și domnul Willard va trebui să veniți cu mine.
- Unde mergem? întrebă Willard.
- La o plimbare.
- Nu mă mișc de-aici, zise Cobb hotărât.
Ceilalți doi se ridicară de la masă și trecură în rândul spectatorilor.
- Sunteți arestați, spuse Ozzie.
- Ai mandat? întrebă Cobb.
Hastings scoase niște hârtii, iar Ozzie le aruncă peste cutiile cu bere.
- Da, avem și mandat. Acum ridicați-vă!
Willard se uită disperat la Cobb, care mai sorbi o înghițitură de bere și zise:
- Nu merg la pușcărie!
Atunci, Looney îi dădu lui Ozzie un baston de cauciuc lung, de culoare închisă. Willard fu cuprins de panică. Șeriful lovi puternic cutiile de bere de pe masă, iar spuma se răspândi peste tot, ca dintr-o fântână arteziană. Willard țâșni în picioare, își apropie mâinile și le întinse spre Looney care pregătise cătușele. Fu tras afară și băgat în mașina poliției. Ozzie își lovi ușor palma cu bastonul și-i rânji lui Cobb:
- Ai dreptul să nu spui nimic. Însă tot ce vei rosti, va fi folosit împotriva ta, la tribunal. Ai dreptul la un avocat. Dacă nu-ți poți permite unul, ți-l va pune statul la dispoziție. Vreo întrebare?
- Cât e ora?
- E ora de mers la pușcărie, bătrâne!
- Du-te naibii, negru-mpuțit!
Ozzie îl apucă de păr și-l ridică. Apoi îl puse cu fața la podea. Îi înfipse genunchiul în șira spinării și-i băgă bastonul pe sub gât, trăgând cu putere în sus, până începu să-i pârâie laringele. Cobb schelălăi. Îi puseră cătușele, iar șeriful îl târî de păr de-a lungul ringului de dans, apoi afară, peste prundiș, până la mașină. Acolo îl aruncară pe locul din spate, lângă Willard.


Vestea despre viol se răspândi cu cea mai mare repeziciune. Rânduri-rânduri de rude și de prieteni se înghesuiau în sala de așteptare și pe holurile spitalului. Tonya fusese scoasă de la chirurgie și era într-o stare critică. Ozzie discuta cu fratele lui Gwen pe hol, punându-l la curent cu cele două arestări. Da, ei erau vinovații, fără nici o îndoială.



3

Jake Brigance se rostogoli peste soția lui și se îndreptă clătinându-se spre baia mică, aflată la câțiva pași de pat, unde căută pe bâjbâite, în întuneric, ceasul deșteptător. Îl amuți, lovindu-l violent cu palma. Era cinci și jumătate dimineața, miercuri, 15 mai. Stătu așa, în întuneric, câteva momente, ținându-și respirația buimac, uitându-se fix la numerele fluorescente care străluceau pe cadranul ceasului nesuferit. Sunetul lui pătrunzător ajungea până în stradă. Mereu i se oprea inima când îl auzea. Cam de două ori pe an reușea s-o împingă pe Carla, până cădea jos din pat. Atunci se ducea ea să oprească ceasul, spunându-i supărată că numai un nebun se putea scula la o asemenea oră.
Deșteptătorul era așezat pe pervazul ferestrei, așa că Jake trebuia să meargă câțiva pași pentru a putea să-l reducă la tăcere. Odată în picioare, nu-și mai permitea să se vâre înapoi în așternut. Aceasta constituia una din regulile lui. Mai demult, ceasul stătea pe noptieră și era mai ușor. Carla se răsucea și-l oprea înainte ca Jake să-l audă. Atunci dormea până la șapte-opt și-și dădea toată ziua peste cap. Nu mai ajungea la birou când trebuia, încălcând astfel o altă regulă pe care și-o impusese. Așa că așezase ceasul în baie, să nu mai aibă probleme.
Jake ajunse la chiuvetă și-și dădu cu apă rece pe față. Aprinse lumina și se uită oripilat în oglindă: parcă îi crescuse fruntea în timpul nopții; ochii îi erau tulburi, cu urdori la colțuri, iar pe obraz i se imprimase o cută, ca o cicatrice roșie. O atinse și începu s-o maseze. Cu mâna dreaptă își dădu părul peste cap. La treizeci și doi de ani, nu avea nici un fir alb. Din punctul acesta de vedere, nu era nici o problemă. Îl frământa însă începutul de chelie, pe care o moștenea din familie. I-ar fi plăcut să aibă o coamă deasă și o frunte cât mai îngustă. Carla îi spusese că mai are destul păr, dar el știa că nu mai e mult până se va rări de tot, ținând cont de cât de repede-i cădea. Ea îl asigurase în legătură cu plusul de maturitate pe care i-l dădea fruntea înaltă - lucru absolut indispensabil la un avocat tânăr. Iar lui îi făcu plăcere s-o creadă. Se gândi la confrații săi de vârstă mijlocie și la cei mai bătrâni, cu chelie. Și, totuși, ar fi preferat ca plusul acela de maturitate să-i fie subliniat de riduri și de păr grizonat.
La acestea reflecta Jake sub jetul de apă. Făcea dușuri rapide, apoi se bărbierea și se îmbrăca la fel de repede. O altă regulă era să ajungă la cafenea la ora șase fix.
Aprinse lumina și începu să tragă sertarele și să trântească cu zgomot ușile de la debarale, ca s-o trezească pe Carla. Lucrul acesta se întâmpla, ca un ritual, în fiecare dimineață de vară, când soția lui era în vacanță. Jake încerca să-i demonstreze că putea să mai tragă câte un pui de somn și în timpul zilei, dar că momentele acestea matinale ar trebui să le petreacă împreună. Ea însă mormăia și își trăgea pătura peste cap.
Odată îmbrăcat, Jake sări în pat și o sărută pe ureche, pe gât, până o făcu să se întoarcă spre el. Atunci trase așternutul și râse văzând-o cum se chircește tremurând, rugându-l să o învelească. Rămase o clipă cu ochii la picioarele ei bronzate, subțiri, aproape perfecte. Cămașa de noapte i se trăsese până în talie și gândurile lui începură să o ia razna.
Cam o dată pe lună, ritualul acesta scăpa de sub control. Atunci dădeau păturile la o parte împreună, iar Jake se dezbrăca rapid, încălcând astfel trei reguli. Așa fusese concepută și Hanna.
Dar în dimineața asta se abținu. Își acoperi soția, o sărută ușor și stinse luminile. Ea răsuflă adânc și adormi la loc.
Când ajunse pe hol, Jake deschise încet ușa Hannei și îngenunche lângă ea. Avea patru ani și era singurul lor copil. Stătea în pat înconjurată de păpuși și de animale de pluș. O sărută ușor pe obraz. Era frumoasă ca maică-sa și semănau până și la apucături. Amândouă aveau ochii gri-albăstrui, gata să plângă în orice moment. Părul și-l purtau la fel. Se tundeau deodată, la aceeași coafeză. Până și îmbrăcămintea le era identică. Jake le adora pe amândouă.
După ce o mai sărută o dată pe Hanna, se duse la bucătărie să-i facă soției sale o cafea. Dădu drumul cățelului în curtea din spate, unde acesta se ușură imediat și începu să latre la pisica doamnei Pickle, vecina lor.
Puțini oameni își începeau ziua astfel.
Jake se grăbi spre capătul aleii și luă ziarele de dimineață pentru Carla. Era încă întuneric și senin. Deși răcoarea dimineții îl făcu să tremure, simți apropierea verii. Privi pe strada Adams în amândouă părțile, apoi se întoarse să-și admire casa.
Două clădiri din comitatul Ford erau înscrise în Registrul Național de Situri Istorice, și una din ele îi aparținea. Deși o luase cu o ipotecă serioasă, se mândrea totuși cu ea. Era o clădire în stil victorian, din secolul al nouăsprezecelea, construită de un lucrător de la căile ferate ieșit la pensie, care murise chiar de primul Crăciun petrecut în casa nouă. Fațada uriașă, cu un fronton și cu un acoperiș țuguiat, prelungit peste terasa de la intrare, mai avea pe toată lungimea o cornișă ce se sprijinea pe cinci coloane rotunde, vopsite în alb și albastru de ardezie, sculptate manual, cu modele florale diferite: narcise, iriși, floarea-soarelui. Între ele se afla o balustradă bogat ornamentată cu o dantelărie somptuoasă. La etaj, trei ferestre boltite dădeau într-un balcon micuț, iar în stânga acestuia, se ridica un foișor cu vitralii, terminat într-o rozetă de fier. Mai jos se afla o terasă mare, frumoasă, cu o balustradă meșteșugită, care servea drept garaj. Panourile din față erau formate dintr-un colaj de șipci din lemn de cedru, cochilii și solzi roșiatici, alternând cu frontoane și cu coloane miniaturale.
Carla consultase un consilier într-ale culorii din New Orleans și se sfătuise îndelung cu el. Până la urmă, alese mai ales nuanțe de albastru, culoarea lișiței, a piersicii și alb. Zugrăvitul durase două luni și îl costase pe Jake cinci mii de dolari, fără să mai includem timpul petrecut de el și de Carla cocoțați pe scară, răzuind cornișele. Și deși nu-i prea conveneau unele culori, nu se mai încumeta să propună o nouă vopsire.
Ca orice casă în stil victorian, și aceasta avea ceva măreț și unic, prin aspectul ei provocator, vesel, ingenios și copilăresc. Carla și-o dorise încă înainte de căsătorie. Când muri proprietarul din Memphis, o cumpărară ușor, pentru că n-o voia nimeni: fusese abandonată de douăzeci de ani. Se împrumutaseră zdravăn de la două bănci din Clanton. Apoi, strânseseră cureaua vreo trei ani. Acum turiștii se opreau și o fotografiau.
La cea de-a treia bancă își ipotecaseră automobilul, singurul Saab din ținutul Ford; și unde mai pui că era și de culoare roșie!
Șterse roua de pe parbriz și descuie portiera. Max continua să latre, trezind gaițele din arțarul doamnei Pickle, care începură să cânte, urându-i drum bun. Jake zâmbi și fluieră la rându-i. Ieși pe strada Adams. O luă apoi pe Jefferson și coti pe bulevardul Washington. Se întrebase adesea de ce orășelele din sud aveau străzi cu numele de Adams, Jefferson și Washington, dar nici una Lincoln sau Grant.
Strada Washington trecea prin nordul scuarului central, de la est la vest. Clanton era capitala comitatului, așa că avea un parc, în mijlocul căruia se afla tribunalul. Generalul Clanton - fondatorul acestui orășel - îl proiectase cu mult cap. Scuarul era foarte întins, iar în curtea judecătoriei se înălțau stejari uriași, înșiruiți ordonat, la distanță egală unul de altul. Tribunalul din comitatul Ford avea aproape două secole și fusese construit după ce iancheii îi dăduseră foc celui dinainte. Era îndreptat, sfidător, cu fața spre sud, ca și cum le-ar fi spus politicos și etern, nordiștilor, să-l pupe-n fund. Clădirea veche și maiestuoasă, cu coloane în partea din față și cu jaluzele negre la zecile de ferestre, era construită din cărămidă vopsită în alb. Din patru în patru ani, cercetașii din localitate adăugau câte un strat gros de email. Renovările și extinderile se făcuseră din asigurări, de-a lungul anilor. De două ori pe săptămână, o echipă de pușcăriași îngrijea gazonul care înconjura clădirea, menținându-l astfel curat și tuns.
În scuarul din Clanton se aflau trei cafenele - două pentru albi, Tea Shoppe și Coffee Shop, pe strada Washington, și una pentru negri, Claude's Shop. De prin anii șaptezeci, puteai intra în oricare dintre ele, indiferent de culoarea pielii. Jake lua câte un grătar în fiecare vineri la Claude's Shop, ca majoritatea liberalilor albi din Clanton. Dar șase zile pe săptămână era un client fidel la Coffee Shop.
Parcă mașina în fața biroului său de pe strada Washington și se îndreptă spre cafeneaua care deschisese deja de o oră. Activitatea era în toi. Chelnerițele se agitau încolo și-ncoace servind cafeaua și micul dejun, sporovăind întruna cu fermierii, cu mecanicii și cu polițiștii - clienții obișnuiți ai localului. Nu era o cafenea cu pretenții. Intelectualii se întâlneau pe partea cealaltă a scuarului, la Tea Shoppe, ceva mai târziu. Acolo stăteau de vorbă despre politica națională, tenis, golf și bursă. La Coffee Shop discuțiile aveau ca obiect politica locală, fotbalul și pescuitul bibanilor. Jake era unul din puținii intelectuali care puteau frecventa acest local. Era iubit și acceptat de muncitori. Majoritatea trecuseră prin biroul lui pentru câte un testament, un act, un divorț, pentru vreun proces sau alte probleme de genul ăsta. Îl tachinau cu glume în care avocații erau luați peste picior, dar el le trecea cu vederea. La micul dejun, îl rugau să le explice procedura Curții Supreme și alte ciudățenii avocățești. Tot aici, dădea o mulțime de consultații juridice, fără plată, fiind solicitat pentru felul său concis și clar de a aborda orice chestiune. Deși nu erau totdeauna de acord cu el, știau că le va spune adevărul, oricare ar fi fost acesta. Uneori se contraziceau, fără răutate însă.
Sosi acolo pe la șase și timp de cinci minute nu făcu altceva decât să salute pe toată lumea, să strângă mâini, să bată pe umeri și să schimbe amabilități cu chelnerițele. După ce se așeză, Dell, ospătărița lui favorită, îi aduse cafeaua și micul dejun obișnuit, pâine prăjită, jeleu și fulgi de cereale. Ea îi atinse mâna ușor, adresându-i-se cu "dragă" și cu "iubitule", învârtindu-se în jurul lui ostentativ. Față de ceilalți avea o atitudine mai țâfnoasă și mai aspră. Cu Jake, însă, era altceva.
Mâncă alături de Tim Nunley, un mecanic de la Chevrolet și de frații Bill și Bert West, care lucrau la fabrica de pantofi din nordul orașului. Își turnă câteva picături de Tabasco în cereale și le amestecă bine cu unt. Apoi unse pâinea prăjită cu jeleu de căpșuni făcut în casă. Gustă o gură de cafea și începu să mănânce liniștit alături de ceilalți, care discutau despre pescuitul crapilor.
Într-un separeu de lângă masa lui Jake, stăteau de vorbă trei polițiști. Cel mai solid dintre ei se întoarse și întrebă cu voce puternică:
- Spune, Jake, nu l-ai apărat tu pe Billy Ray Cobb acum câțiva ani?
Se făcu liniște în toată cafeneaua. Privirile se îndreptară spre avocat. Derutat mai mult de reacția celor din jur decât de întrebare, Jake înghiți și încercă să-și amintească numele.
- Billy Ray Cobb, repetă el cu voce tare. În ce fel de caz a fost implicat?
- Droguri, spuse Prather. L-am prins vânzând droguri, acu' patru ani. A stat la Parchman si a ieșit anul trecut.
Jake își aminti.
- Nu, nu l-am apărat eu. Cred că a avut un avocat din Memphis.
Prather păru satisfăcut și reveni la clătitele lui. Jake așteptă o clipă, apoi întrebă:
- De ce? Ce-a mai făcut?
- L-am arestat pentru viol.
- Viol?
- Da, pe el și pe Pete Willard.
- Pe cine au violat?
- Îți amintești de Hailey, negrul ăla care a fost acuzat de crimă, acum câțiva ani, și l-ai scos basma curată?
- Lester Hailey. Sigur, îmi amintesc.
- Îl știi pe fratele lui, Carl Lee?
- Cum să nu? Îl cunosc foarte bine. Știu familia asta, i-am apărat aproape pe toți.
- De fetița lui e vorba.
- Nu mai spune!
- Da. Ca să vezi!
- Câți ani are?
- Zece.
Atmosfera din cafenea reveni la normal, dar lui Jake îi pierise pofta de mâncare. În timp ce clătina ceașca de cafea, asculta distrat discuțiile aprinse despre mașinile japoneze și despre pescuit. După plecarea fraților West, își trase scaunul în separeul polițiștilor.
- Cum se simte?
- Cine?
- Fetița lui Hailey.
- Destul de rău, spuse Prather. E la spital.
- Cum s-a întâmplat?
- Nu știm încă totul. Nu e în stare să vorbească prea mult. A trimis-o maică-sa la magazin; locuiesc pe Craft Road, în spatele băcăniei lui Bates.
- Știu unde stau.
- Au luat-o în camioneta lui Cobb, au dus-o undeva, în pădure, și-au violat-o.
- Amândoi?
- Da, de mai multe ori. Și-au mai și bătut-o rău de tot. Rudele ei spun că nici n-au mai recunoscut-o, în așa hal au adus-o.
Jake se cutremură.
- Cumplit!
- Așa e. Nici nu mi-am putut închipui așa ceva. Au aruncat-o din mașină, sperând c-a murit.
- Cine-a găsit-o?
- Niște negri care pescuiau pe Foggy Creek. Au văzut-o târându-se pe mijlocul drumului, cu mâinile legate la spate. Abia mai putea să vorbească. Le-a spus doar cine-i taică-su, iar ei au adus-o acasă.
- De unde știți c-a fost Billy Ray Cobb?
- I-a spus ea maică-sii c-aveau o camionetă galbenă, cu un fanion la lunetă. Atât i-a trebuit lui Ozzie, că și-a dat seama imediat, nici n-ajunsese fata bine la spital.
Prather se feri să-i spună prea multe. Îl plăcea pe Jake, dar era conștient că, fiind avocat, se ocupa de multe cazuri criminale.
- Cine-i Pete Willard?
- Un prieten de-al lui Cobb.
- Unde i-ați găsit?
- La cârciuma lui Huey.
- Puteam să-mi închipui.
Jake își bău cafeaua și se gândi la Hanna.
- Dezgustător! mormăi Looney.
- Dar Carl Lee cum a primit vestea?
Prather își șterse mustața de sirop.
- E încă la spital cu ceilalți. Personal nu-l cunosc, dar n-am auzit nimic rău despre el. Ozzie a stat azi-noapte cu ei. Bineînțeles, îi știe foarte bine pe toți. Hastings e ceva rudă cu fata.
- Când e audierea preliminară?
- Bullard a planificat-o astăzi, la ora unu. Nu-i așa, Looney?
Looney dădu aprobator din cap.
- S-a stabilit cauțiunea?
- Nu încă. Bullard vrea s-aștepte până la audiere. Da' spune-mi, dacă moare fata, au să fie acuzați de crimă cu premeditare, nu-i așa?
Jake aprobă, dând din cap.
- Atunci nu pot ieși pe cauțiune, zise Looney.
- În principiu, pot, dar n-am întâlnit niciodată o astfel de situație. Sunt sigur că Bullard nu va fi de acord să pună în discuție cauțiunea, pentru o crimă de felul acesta, dar dacă, totuși, o face, n-au să fie în stare s-o plătească.
- Dacă nu moare fata, cât crezi că le dă? întrebă Nesbit, al treilea polițist.
Jake începu să le explice. Toți îl ascultau cu atenție.
- Pentru viol, pot lua închisoare pe viață. Presupun că vor fi acuzați și de răpire cu vătămare corporală gravă.
- Asta cu siguranță.
- Atunci pot lua douăzeci de ani pentru răpire și douăzeci pentru vătămare corporală gravă.
- Mda. Da' cât au să stea, de fapt, la închisoare? întrebă Looney.
- Probabil că vreo treisprezece ani. Șapte pentru viol, trei pentru răpire și trei pentru vătămare corporală gravă. Asta numai în cazul în care vor fi acuzați de toate cele menționate mai înainte și dacă li se dă pedeapsa maximă.
- Dar Cobb are deja cazier.
- Da, însă nu se ține cont de el, dacă nu are două condamnări anterioare.
- Treisprezece ani! zise Looney, clătinând din cap.
Jake își aruncă privirea pe fereastră. Scuarul se anima tot mai mult. Pe lângă pajiștea din jurul tribunalului, parcau zeci de camionete cu fructe și cu zarzavaturi, iar fermierii bătrâni, îmbrăcați în salopete colorate, aranjau coșurile cu roșii, castraveți și dovlecei pe obloanele și pe capotele camionetelor. Lângă cauciucurile prăfuite, se ridicau munți de lubenițe de Florida. O parte din fermieri plecase la o întrunire matinală care se ținea lângă Monumentul Războiului din Vietnam. Se așezaseră, acolo, pe bănci, meșterind tutun și cioplind câte ceva, în vreme ce ascultau bârfa orașului. Jake presupuse că discutau despre viol.
Se luminase și era timpul să-și înceapă serviciul. Polițiștii terminară de mâncat și Jake se ridică, scuzându-se. O îmbrățișă pe Dell, plăti și fu tentat pentru o clipă să se întoarcă acasă, la Hanna.
Cu trei minute înainte de șapte, intră în birou și aprinse luminile.
Carl Lee nu putuse adormi pe canapeaua din sala de așteptare. Tonya era într-o stare gravă, dar staționară. Avură voie s-o vadă pe la miezul nopții. Așa cum le spusese doctorul, arăta rău. Gwen îi sărutase fața mică, bandajată, în timp ce Carl Lee stătea la picioarele patului copleșit și neclintit. Nu mai era în stare să facă nimic altceva decât să se uite la silueta acea firavă, înconjurată de aparate și de asistente. Mai târziu, Gwen fu condusă sub sedative la mama ei, iar băieții plecară acasă la unchiul lor.
În jurul orei unu, mulțimea se împrăștie, lăsându-l pe Carl Lee singur acolo, pe canapea. La ora două, Ozzie aduse cafea și gogoși și-i povesti tot ce știa despre Cobb și Willard.


Birourile lui Jake ocupau o clădire cu două etaje, orientată spre tribunal, asemănătoare tuturor celor care se înșiruiau în partea de nord a scuarului, chiar lângă Coffee Shop. Construcția data din 1890, când familia Wilbanks stăpânea ținutul Ford. Din momentul terminării ei și până în 1979, anul în care fusese radiat ultimul din barou, această clădire constituise sediul Wilbanks al celor care practicau dreptul. Alături era un agent de asigurare pe care Jake îl pusese sub urmărire penală pentru falsificarea unei reclamații a lui Tim Nunley, un mecanic de la Chevrolet. La apus, se afla banca unde își ipotecase mașina. Aproape toate clădirile din jurul scuarului erau din cărămidă, cu două etaje. Numai construcțiile din colțul de sud-est și sud-vest aveau trei și, respectiv, patru etaje.
Jake practica dreptul singur, încă din 1979, anul excluderii din barou a predecesorului său. Așa îi plăcea lui, mai ales că în Clanton nu era nici un avocat destul de competent ca să-i stea alături. Cei buni se strânseseră la firma lui Sullivan, cu sediul în clădirea de lângă bancă. Jake îi detesta pe aceștia. Avocații care lucrau acolo erau aroganți și gomoși. Doi dintre ei absolviseră la Harvard.
Firma Sullivan reprezenta marii fermieri, bancherii, companiile de asigurare, căile ferate, în general pe toți cei care aveau bani. Resturile erau "ciugulite" de ceilalți paisprezece din ținut. Așa-numiții avocați ai străzii, în trendurile lor, săreau în ajutorul sufletelor amărâte, iar Jake era mândru că făcea parte dintre ei.
Birourile lui erau uriașe. Nu folosea decât cinci din cele zece încăperi ale clădirii. La parter, se afla o cameră de primire, o sală mare de întruniri, o bucătărie și o debara-depozit. Biroul lui Jake era la etaj, alături de o încăpere mai mică, pe care o numea "camera secretă", pentru că nu avea ferestre, nici telefoane, nici alte lucruri care ți-ar fi putut distrage atenția. Încăperile goale de la etaj și de la parter fuseseră ocupate cu ani în urmă de cei de la prestigioasa firmă Wilbanks. Biroul propriu-zis al lui Jake avea cam o sută de metri pătrați, cu podeaua și cu tavanul din lemn de esență tare. Mobila autentică de stejar consta în trei birouri, unul plasat sub portretul lui William Faulkner. Jake lucra la cel mai mic din ele, alături de șemineul uriaș. Unul din pereți era acoperit de rafturi cu cărți vechi. Dacă ieșeai în balconul cu uși din sticlă, în față ți se arăta o priveliște impresionantă: scuarul și tribunalul. Fără nici un dubiu, sediul lui Jake era unul din cele mai frumoase din Clanton, lucru pe care îl recunoșteau și cei mai înverșunați dușmani ai săi de la Sullivan. Pentru toată această opulență, Jake plătea patru sute de dolari pe lună proprietarului și fostului său șef, Lucien, cel care fusese exclus din barou în 1979.
Familia Wilbanks condusese comitatul Ford zeci de ani. Erau oameni mândri, bogați, excelenți fermieri, bancheri, politicieni, dar mai ales slujitori ai legii. Toți bărbații din familia lor studiaseră dreptul la Ivy League. Fondaseră bănci, școli, ctitoriseră biserici și mulți dintre ei lucraseră în domeniul public. Wilbanks & Wilbanks fusese multă vreme cea mai puternică și mai prestigioasă firmă din nordul statului Mississippi. Lucien era singurul bărbat Wilbanks din generația sa. Mai avea o soră și niște nepoate, dar ele nu erau menite decât să facă un mariaj bun. De la Lucien se așteptau multe, încă din copilărie. Dar, din clasa a treia, comportamentul lui începu să dea de gândit. Nu era acela al unui Wilbanks veritabil; moștenise firma după moartea, într-un accident de avion, a tatălui și a unchiului său. Deși avea atunci patruzeci de ani, abia terminase dreptul de câteva luni, la fără frecvență. Cu chiu, cu vai, trecu și examenul de atestare. După ce preluă conducerea firmei, clienții începură să dispară. Companiile mari de asigurări, bancherii și fermierii plecaseră cu toții la Sullivan, care îi fusese partener, până când Lucien îl concediase și îl evacuase. Împreună cu el, îl părăsiseră și ceilalți parteneri mai tineri precum și majoritatea clienților. Atunci Lucien îi dădu afară pe toți, cu excepția secretarei favorite a tatălui său, Ethel Twitty. John Wilbanks fusese foarte apropiat de ea ani de zile. De fapt, Ethel avea un fiu mai mic care semăna cu Lucien. Bietul băiat își petrecuse cea mai mare parte a timpului prin case de nebuni, iar avocatul îi zicea în glumă "fratele meu handicapat". După accidentul de avion, nebunul își făcuse apariția în Clanton, spunând tuturor că e fiul nelegitim al lui John Wilbanks. Ethel se simțise umilită, dar nu îl putuse opri. Orașul fierbea. Firma Sullivan intentase acțiune în numele fratelui handicapat pentru obținerea unei părți din moștenire. Lucien era furios. La procesul care urmă, își apără înverșunat onoarea și mândria, precum și moștenirea care le revenise lui și surorii sale. Juriul fusese frapat de asemănarea dintre Lucien și fiul secretarei, mai tânăr cu câțiva ani decât el.
"Fratele" handicapat se așezase strategic cât mai aproape de Lucien, iar avocații lui Sullivan îl instruiseră să se comporte exact ca el. Ethel și soțul ei negară orice legătură de genul acesta cu familia Wilbanks, dar Curtea era de altă părere. Se stabili că băiatul avea dreptul la moștenirea lui John și obținu o treime din avere. Lucien înjură curtea cu juri, îl pocni pe amărâtul de băiat; drept urmare, fu luat pe sus și dus la pușcărie. Hotărârea judecătorească fusese respinsă și anulată la recurs, dar Lucien se temu de complicații, așa că o opri pe Ethel Twitty la firma lui.
Satisfăcut că distrusese totul, hotărî să practice dreptul în cu totul alt fel decât strămoșii săi. Voia să se ocupe mai mult de cazurile criminale, așa că își selecta clientela cu multă atenție. Lucien alegea numai violurile, omorurile, abuzurile asupra copiilor, cele mai cumplite cazuri pe care le refuza toată lumea. Dorea să fie un avocat al drepturilor civile și să lupte pentru ele cu toată forța. Dar mai mult ca orice voia să fie un radical înflăcărat, cu clienți și cauze incomode, pentru ca astfel să ajungă în atenția tuturor. Și-a lăsat barbă, a divorțat, a părăsit biserica de care aparținea, și-a vândut acțiunile de la Clubul rural, s-a înscris în NAACP și în ACLU - organizații de drepturi civile - a demisionat din consiliul bancar și a devenit, în general, o adevărată calamitate pentru Clanton. A dat în judecată școlile, pentru segregație rasială, pe guvernator din cauza condițiilor din închisoare, orașul, pentru că refuza să paveze străzile în cartierul negrilor, banca, pentru că nu avea nici un casier de culoare, statul, pentru pedeapsa capitală și fabricile pentru că nu-i apreciau pe muncitorii calificați. A avut câștig de cauză în multe procese criminale, chiar și în afara granițelor comitatului Ford. Reputația i-a crescut vertiginos, atât printre negri, cât și printre albii săraci. Se bucura de aprecierea câtorva sindicate libere din nordul statului Mississippi. Fusese propulsat de succesul obținut în câteva cazuri de vătămare și omor prin imprudență. Firma devenise mai profitabilă ca oricând. Lucien era obișnuit să aibă bani și nu îl preocupa niciodată această problemă. Ethel îi ținea contabilitatea. Trăia prin munca lui. Fără familie, se dedicase trup și suflet justiției. Lucien practica dreptul cu pasiune cincisprezece ore în fiecare zi din săptămână. Nu-l mai interesa nimic altceva, în afară de alcool. Pe la sfârșitul anilor șaizeci, începu să simtă o atracție puternică pentru "Jack Daniel's"; nu după multă vreme, deveni un adevărat băutor, iar când îl angajase pe Jake, era alcoolic în toată puterea cuvântului. Dar nu amesteca niciodată băutura cu munca; învățase să le împace pe amândouă. Impulsiv și aspru din fire, Lucien devenea de o franchețe periculoasă când bea. La procese, îi punea pe avocații adversari în situații penibile, insulta judecătorul, îi agresa pe martori, apoi își cerea scuze în fața Curții. Nu respecta pe nimeni și nu putea fi intimidat. Se temea toată lumea de el, pentru că putea spune și face orice îi trecea prin minte. Oamenii mergeau în vârful picioarelor când treceau pe lângă el. Lucien știa acest lucru și îi făcea plăcere. Deveni din ce în ce mai excentric. Cu cât bea mai mult, cu atât acționa mai nebunește. Dacă auzea că e bârfit pentru asta, se încăpățâna și se îmbăta mai rău.
Între 1966 și 1978, Lucien angajă unsprezece persoane: negri, evrei, spanioli, femei. Nici unul nu-i intra în voie. Era un tiran, îi înjura și-i făcea de ocară pe tinerii avocați. Câțiva demisionară din prima lună. Unul singur a rezistat doi ani. Lui îi dădea mâna să fie excentric, pentru că avea bani, dar asociații lui săraci îi suportau cu greu nebuniile.
Pe Jake l-a angajat în 1978, direct din facultate. Tânărul era din Karaway, un orășel cu două mii cinci sute de locuitori, situat la optsprezece mile spre vest de Clanton. Era curățel, conservator, prezbiterian și avea o soție drăguță care își dorea copii. Lucien l-a angajat să vadă dacă îl putea corupe. Jake acceptă slujba cu multă rezervă, mai ales că nu avea nici o altă ofertă aproape de casă. Peste un an, Lucien fu exclus din barou. Pentru puținii oameni care îl iubeau, a fost o tragedie. Sindicatul de la o fabrică din nordul orașului instigase la grevă. Atunci patronii începură să angajeze muncitori noi și urmară o serie de violențe. Lucien însuși apăruse în pichetul de grevă, pentru a-și reuni oamenii. Era mai beat ca oricând. Un grup de spărgători de grevă încercase să intre în fabrică și începuse încăierarea. Fiind în frunte, îl arestară și îl băgară la pușcărie. A fost chemat în judecată pentru atac, violență și instigare. A făcut recurs de mai multe ori și a pierdut de fiecare dată. Baroul se săturase de Lucien după atâția ani. Nici un alt slujitor al legii din Mississippi nu avea atâtea reclamații ca el. Îl mustraseră în particular și în public, îl suspendaseră temporar, fuseseră folosite toate metodele posibile, dar în zadar. Curtea de Reclamații și Comitetul Disciplinar acționară rapid. Fu exclus din barou pentru comportament scandalos, incompatibil cu un slujitor al legii. A făcut din nou recurs, dar a pierdut.
Se simțea distrus. Jake fusese de față când Jackson îi dăduse vestea prin telefon. Lăsase receptorul în jos și se îndreptase spre balcon, uitându-se în zare. Jake se așteptase la o tiradă. Dar Lucien nu zisese nimic. Se întorsese și o pornise încet spre ieșire. Se oprise o clipă și se uită la Ethel care plângea, apoi la Jake. Deschisese ușa și rostise:
- Ai grijă de toate. Pe curând.
Jake și Ethel alergaseră la fereastra din față și se uitaseră cum pleca, în viteză, cu vechiul lui Porsche jerpelit. Câteva luni, nu mai avură nici o veste de la el. Jake lucra cu râvnă la cazurile lui Lucien. Reușise să rezolve câteva. Altele erau pe rol sau fuseseră transferate. În vremea aceasta, Ethel avea grijă ca totul să meargă bine la birou.
Peste vreo șase luni, când Jake se întoarse după o zi obositoare, îl găsi pe Lucien dormind pe covorul persan.
- Lucien! Te simți bine? întrebase el.
Wilbanks sări și se așeză pe scaunul îmbrăcat în piele, din spatele biroului. Era treaz, bronzat și relaxat.
- Jake, băiatule, ce mai faci? întrebă el cu căldură.
- Bine, chiar foarte bine. Unde-ai fost atâta vreme?
- În Cayman Islands.
- Și ce-ai făcut acolo?
- Am băut rom, am stat pe plajă și-am umblat după fete.
- Se pare că te-ai distrat. De ce-ai plecat de acolo?
- M-am plictisit.
Jake se așeză pe birou.
- Mă bucur că te văd, Lucien.
- Și mie îmi parc bine, Jake. Cum merg treburile pe aici?
- Cam agitat, dar cred că totul e-n ordine.
- Ai rezolvat cu Medley?
- Mda. Au plătit optzeci de mii.
- Foarte bine. S-a bucurat?
- Da, așa mi s-a părut.
- Procesul lui Cruger a fost judecat?
Jake lăsă privirea.
- Nu. L-au angajat pe Fredrix. Cred că se va judeca luna viitoare.
- Ar fi trebuit să stau de vorbă cu el înainte de a pleca.
- E vinovat, nu-i așa?
- Da, chiar foarte. N-are importanță cine îl apără. Majoritatea acuzaților sunt vinovați, să nu uiți asta niciodată - zise el, ducându-se la fereastră și privind spre tribunal. Ce planuri ai, Jake?
- Mi-ar plăcea să rămân aici. Tu ce-ai de gând?
- Ești un băiat bun și vreau să stai aici în continuare. În ceea ce mă privește, habar n-am! Mă gândeam să mă mut în Caraibe, dar m-am răzgândit. Ar fi frumos, însă de locuit... De fapt, n-am nici un plan. S-ar putea să călătoresc și să-mi mai cheltuiesc din bani. Știi bine că am prea mulți.
Jake îl aprobă. Lucien făcu un gest larg:
- Vreau să-ți dau ție toate astea. Încearcă să continui activitatea firmei. Aș dori să le muți definitiv aici, să stai la biroul acesta pe care l-a adus bunicul meu din Virginia, după Războiul Civil. Ai grijă de dosare, de cazuri, de clienți. Ocupă-te tu de toate.
- Ești foarte generos, Lucien.
- Mulți clienți vor pleca. Nu din cauza ta, sunt sigur că vei deveni un mare avocat, cu timpul. Dar sunt unii care m-au urmat ani de zile.
Jake nici nu avea nevoie de toți clienții lui.
- Ce chirie-mi ceri?
- Plătește-mi cât poți tu. La început, o să-ți fie mai greu, dar te vei descurca până la urmă. Eu n-am nevoie de bani, pe când tu...
- Ești foarte drăguț.
- Așa sunt eu, băiat bun!
Râseră amândoi, jenați. Apoi Jake întrebă:
- Ce fac cu Ethel?
- Ce vrei tu. E secretară bună și știe mai mult decât îți închipui. Sunt convins că nu-ți place, dar e greu de înlocuit. Dacă vrei, însă, poți s-o dai afară. Nu mă interesează!
Lucien porni către ușă.
- Sună-mă dacă ai nevoie de mine. Voi fi pe-aproape. Repet, vreau să te muți aici, în biroul acesta care a fost al tatălui și al bunicului meu. Pune-mi lucrurile în niște cutii. Am să vin eu să le iau mai târziu.


Cobb și Willard se treziră cu dureri de cap și cu ochii injectați. Ozzie țipă la ei. Se aflau într-o celulă mică, alături de cea în care stăteau prizonierii care urmau să fie duși la Parchman. De dincolo de gratii se uitau la ei vreo doisprezece negri. Celula din stânga era înțesată tot de oameni de culoare. Ozzie urlase la ei să stea liniștiți, ca să nu dărâme închisoarea!


Jake era singur și liniștit de la șapte la opt și jumătate, când sosea Ethel. Þinea foarte mult la orele acestea liniștite; încuia ușa de la intrare, nu răspundea la telefon și refuza să facă vreo programare. Își planifica ziua cu meticulozitate. Până deschidea, dicta destul ca să-i dea de lucru secretarei până la prânz. Pe la nouă, era fie la tribunal, fie în compania clienților. Nu dădea telefoane până la unsprezece, când răspundea tuturor mesajelor primite dimineața. Nu lăsa nimic nerezolvat. Aceasta era o altă regulă strictă pe care o respecta. Jake lucra sistematic și meticulos, fără prea mulți timpi morți. Desigur, nu moștenise acest obicei de la Lucien!
La opt și jumătate, Ethel intră zgomotos. Făcu o cafea și deschise corespondența, așa cum proceda de patruzeci și unu de ani încoace. Era grăsuță, se ținea bine, fără să fie frumoasă, iar la cei șaizeci și patru de ani ai săi, părea de cincizeci. În timp ce citea corespondența lui Jake, mânca pesmeți cu cârnați aduși de acasă.
Deodată, Jake auzi niște voci. Ethel vorbea cu o femeie. Se uită în agendă, dar văzu că nu are nici o programare până la zece.
- Bună dimineața, domnule Brigance! spuse Ethel prin interfon.
- Bună, Ethel!
Ei îi plăcea să i se spună "doamna Twitty". Toți, inclusiv Lucien îi ziceau așa. Dar Jake i se adresa cu "Ethel".
- Vă caută o doamnă.
- Nu are programare.
- Știu, domnule.
- Programeaz-o pentru mâine dimineață, după ora zece și jumătate. Acum sunt ocupat.
- Da, domnule, dar zice că e vorba de ceva urgent.
- Cine e doamna?
Toți spuneau că au urgențe când dădeau buzna neanunțați, ca la piață. Cine știe ce voia să întrebe și asta, despre vreun unchi sau despre vreun proces care avea să aibă loc peste trei luni!
- O cheamă Willard, răspunse Ethel.
- Și prenumele?
- Earnestine Willard. N-o cunoașteți, dar fiul ei e la arest.
Jake respecta orele de audiență cu toți cei programați, dar cu intrușii era altceva. De obicei, Ethel îi dădea afară sau îi programa a doua zi. Domnul Brigance era foarte ocupat, le explica ea, dar le va rezolva problema peste o zi. Lucrul acesta îi impresiona pe oameni.
- Spune-i că nu mă interesează.
- Dar zice că trebuie să găsească un avocat acum, pentru că fiul ei va apărea la tribunal astăzi, la ora unu.
- Spune-i să se ducă la Drew Jack Tyndale, apărătorul public. E bun și nu cred că e ocupat.
Ethel transmise mesajul.
- Dar, domnule Brigance, doamna vă vrea pe dumneavoastră. I-a spus cineva că sunteți cel mai bun avocat criminalist din ținut.
Jake simți amuzamentul din vocea lui Ethel.
- Spune-i că așa e, dar nu mă interesează cazul ei.


Ozzie îl conduse pe Willard în biroul lui. Acolo, îi scoase cătușele și îl puse să se așeze pe scaunul de lemn din mijlocul încăperii mici. Șeriful trecu în spatele biroului și îl privi pe arestat:
- Domnule Willard, dumnealui este locotenentul Griffin, de la circulație. Ceilalți sunt anchetatorul Rady și ajutorii de șerif Looney și Prather, pe care i-ai cunoscut deja, azi-noapte. Mă îndoiesc însă că-ți mai amintești ceva. Eu sunt șeriful Walls.
Willard își ridică privirea. Îl înconjuraseră și ușa era încuiată. Pe marginea biroului se aflau două magnetofoane.
- Vrem să-ți punem întrebări, bine?
- Nu știu.
- Înainte de a începe, vreau să mă asigur că-ți cunoști drepturile. Mai întâi, poți să nu spui nimic, ai înțeles?
- Îhî.
- Nu ești obligat să vorbești, dacă nu vrei, dar tot ce vei spune, va fi folosit împotriva ta la tribunal. Clar?
- Mda.
- Știi să citești și să scrii?
- Da.
- Bine, atunci citește asta și semnează. Aici scrie că ți s-au prezentat drepturile.
Willard semnă. Ozzie apăsă pe butonul roșu al unuia din magnetofoane.
- Ai văzut că am dat drumul la bandă?
- Mda.
- E miercuri, cincisprezece mai, ora opt și patruzeci și trei, dimineața.
- Dacă spuneți...
- Care e numele tău întreg?
- James Louis Willard.
- Adresa?
- Strada șase, numărul paisprezece, Lake Village, Mississippi.
- Pe ce drum național?
- Pe Bethel.
- Cu cine locuiești?
- Cu mama, Earnestine Willard. Sunt divorțat.
- Îl cunoști pe Billy Ray Cobb?
Willard ezită și se uită la picioarele lui. Cizmele îi rămăseseră în celulă. Șosetele albe se murdăriseră și se rupseseră în dreptul degetelor mari. "Ce întrebare!" gândi el.
- Da, îl cunosc.
- Ai fost ieri cu el?
- Mda.
- Unde?
- La cârciuma de lângă lac.
- Când ați plecat?
- Pe la trei.
- Ce mașină conduceai?
- N-am fost eu la volan.
- Mă rog, în ce mașină erai?
Ezită. Își studie atent degetele de la picioare.
- Cred că nu mai vreau să spun nimic.
Ozzie apăsă pe buton și opri magnetofonul. Trase adânc aer în piept și zise:
- Ai fost vreodată la Parchman?
Willard dădu din cap.
- Știi ce mulți negri sunt acolo?
Clătină din nou din cap.
- Cam cinci mii. Da' știi câți albi sunt la Parchman?
- Nu.
- Vreo mie.
Willard lăsă capul în jos. Ozzie tăcu un moment, apoi îi făcu cu ochiul locotenentului Griffin.
- Îți dai seama ce pot să facă negrii ăia cu un alb care a violat o fetiță de culoare?
Tăcere.
- Locotenent Griffin, spune-i domnului Willard cum sunt tratați albii la Parchman.
Griffin se apropie și se așeză pe marginea biroului. Apoi zise, uitându-se la Willard:
- Acu' vreo cinci ani, un tânăr alb din ținutul Helena de lângă Deltă, a violat o negresă de doisprezece ani. După proces, l-au dus la Parchman, unde era așteptat. Aflaseră că vine. În prima noapte, l-au luat vreo treizeci de negri și l-au legat de un butoi. Apoi s-au suit pe el. Gardienii se uitau și râdeau. Nimănui nu-i e milă de violatori. L-au ț