O dată, când să vină timpul să ne ducem la munte, eu aveam pe atunci vreo optisprezece ani, m-am dus cu oile pe munții Gramos. Era pe acolo numai șes, locul era gol-goluț, nu avea nici un pom. Foarte frumos munte, ziceai că aicea ți-ai dori să mori. Turma pe care o pășteam număra opt sute de oi. În luna mai am tuns oile și am chemat și alți câțiva oameni să ne ajute la tuns, dar cei chemați, când au văzut oile așa de frumoase și grase, au zis: „Vai, ce oi frumoase aveți!” și s-au deocheat oile. Nici n-am terminat de tuns, că au și murit patru dintre cele mai frumoase. Ca să vedeți ce înseamnă ochiul omului!
O dată, tovarășul meu a plecat acasă și eu i-am luat cârligul. Era lung de vreo doi metri și cam subțire la vârf. Nu știu cum am alunecat și am rupt cârligul cam la vreo zece centimetri. Cârligul acum s-a făcut și mai bun, dar a doua zi vine tovarășul meu: „Bună ziua!” „Bună ziua!”, i-am răspuns și când vede cârligul că s-a făcut mai mic, s-a supărat foc. A început să mă amenințe că mă omoară și a început să dea în mine. El avea patruzeci de ani, iar eu vreo șaptisprezece. Eu îi spun frumos, că eram și mult mai mic ca vârstă: „Domnule Vasile, pentru un cârlig să ne luăm la bătaie, nu-i frumos!”
Dar Vasile nici nu voia să audă și iarăși începe să dea în mine. Îmi iau atunci curajul în dinți și mă reped la el. M-am dus cu el cam la vreo douăzeci de metri, căci era deal. Sus el, jos eu, jos el, sus eu și după vreo douăzeci de metri l-am încălecat bine de n-a mai putut deloc să se miște. I-am dat să se sature bine, după care l-am lăsat acolo și am plecat la oi.
Când văd că vine și el la oi, era ceasul aproape doisprezece, trebuia să ducem oile spre stână ca să le mulgem. Apare tovarășul meu supărat foc, el a crezut că un puști ca mine nu-i nimic în fața lui. Iar acum se gândea cum să iasă în fața oamenilor la stână, că era numai sânge pe față. Dar și mai mult fierbea de supărare când se gândea cum să-l bat eu, un copil față de el.
Când ajungem la stână, punem oile în coșară să le mulgem. Oamenii care ne așteptau să ne ajute la muls îl văd atunci pe Vasile negru și supărat. Nu vorbea deloc. Vin unii dintre ei și mă întreabă pe mine: „Măi, Mitică, ce-i cu Vasile de e așa negru și zgâriat?”
Atunci le-am povestit tot. „Bravo, măi Mitică! Cum ai putut, măi Mitică, că ești copil față de el! Da’ bine i-ai făcut, că e omul dracului.” Toți aveau necaz pe el, însă era și el omul dracului.
Dar când am început să mă iau de el, întâi m-am închinat: „Doamne, ajută-mă să dobor pe fiara asta!” Și Dumnezeu mi-a ajutat. De atunci tot cu el am stat, dar ne-am împăcat, s-a făcut omul ca un miel. Însă eu, care eram mai mic, căutam totuși mereu să-l servesc. Mă duceam la apă, la lemne, nu-l lăsam să se ducă el. La urma urmei și-a dat seama că a greșit, dar faptul s-a consumat.
Într-o dimineață, am dat drumul oilor să pască. Era ceasul șase dimineața. Merg eu cu oile la păscut, când la vreo două sute de metri depărtare văd un animal mare, prima dată am crezut că este cal. La urmă m-am convins că nu este cal, ci un urs. Am chemat câinii cu mine și m-am dus spre urs. Când ne-a văzut ursul, a și luat-o la fugă în sus pe muntele pleșuv. M-am mirat cum a putut să se cațere pe un munte așa de drept și prăpăstios, de nici câinii nu puteau să-l ajungă. Când a trecut muntele, l-au luat alți ciobani în primire. Ce-or mai fi făcut ciobanii aceia cu ursul, nu știu. Vă spun sincer că nu pot să le țin minte pe toate ca să le scriu. De multe ori auzeam noaptea cum se iau urșii la bătaie. Începeau să urle de vâjâia pădurea.
Într-o seară eram cu oile tot la munte. Turma mea de oi aici, să zicem, și o altă turmă străină dormea cam la vreo treizeci de metri mai departe de mine. Dar ciobanul acestei turme era cam surd și noaptea i-au plecat oile la păscut. Ciobanul dormea, oile au plecat departe și când se ivește o ceată de lupi și le ia în primire, optzeci de oi i-au mâncat! Dimineața ne-am dus și noi să vedem ce s-a întâmplat. Te rupea mila! Dacă erau vreo două oi mâncate, restul cu o pulpă ruptă, cu gâtlejul rupt, cu spinarea ruptă.
Să te ferească Dumnezeu ce era acolo! Căci lupul când găsește oile singure, nu mănâncă una, ci își bate joc de ele. Un singur lup poate să dărâme o sută de oi. Dacă nu se speria turma de oi fugind care pe unde, poate le omorau lupii pe toate, dar noroc că oile s-au pitit și n-au putut să le găsească.
Ciobanul, săracul, gata-gata să înnebunească de durere. Ne-am dus la el să-l astâmpărăm, că ne era milă de el, plângea mereu. „Măi, omule, vrei să mori și tu? Ai una mie cinci sute de oi, tot ți-au mai rămas destule. Dă-o încolo de supărare și nu mai plânge!” Apoi s-a astâmpărat.
Altă dată apare în drum o pisică sălbatică. Se repede câinele la pisică, dar pisica s-a urcat într-un păr. Câinele lătra la ea, așteptând-o să coboare. „Ia să mă duc să văd ce-o fi acolo!”, îmi zic eu, și ce să vezi? O pisică mare sus în păr. Cum m-a văzut pe mine, a sărit jos din păr, dar a nimerit drept în gura câinelui, care a omorât-o imediat.
Într-o zi, văd cum iese o vulpe dintr-o tufă, iar câinele se ia după ea. A prins-o, dar numai de coadă și de teamă că o scapă, cum nu aveam la mine un băț, ci numai o sacoșă cu o pâine de vreo două kilograme, i-am dat vulpii cu sacoșa una în cap, de a amețit. Atunci câinele a înhățat-o mai bine de mijloc și a omorât-o. Și atunci i-am luat blana și am făcut un guler foarte frumos, căci era iarnă și vulpea are în acest anotimp cel mai frumos păr.
Am avut o dată un câine foarte bun, era dușmanul cel mai înverșunat al lupilor, dar avea un defect. O dată la vreo două luni, cum îl apuca, venea după mine și „hap!”, mă mușca de pulpă. Cam de vreo patru ori m-a mușcat și atunci l-am omorât. Pe urmă am făcut rost de alt câine. Nici nu știu câte urme de colți am avut în pulpă din cauza lui. În viața mea nu mi s-a mai întâmplat așa ceva și l-am crescut de mic, îl hrăneam cu toate bunătățile.
Mai ales iarna, era câte un vifor... și ploi și zăpadă, încât de multe ori deznădăjduiam de viață, că nu aveam nici un acoperământ, ci doar niște crăci pe jos, ca să nu mă culc direct pe pământ. Primăvara sau toamna ploua și câte două săptămâni în șir, și eram uzi până la piele, dar, slavă Domnului, am fost sănătos tun, niciodată nu am căzut bolnav. Dar vara, era o mândrie! Mergeam în munții Pindului, într-un loc care era proprietatea noastră, a comunei. Munți înalți, tare frumoși!
Când am ajuns la vreo douăzeci de ani, mi-a venit ordin să mă duc la armată, dar tatăl meu, cu nouă copii era așa de necăjit și de ostenit că mi se rupea inima de mila lui. Din cauza asta n-am vrut să mă duc la armată. Astfel că m-am dus și m-am angajat la un boier care avea oi multe, departe de comună, iar cu oile noastre au rămas ceilalți doi frați mai mari, Nicolae și Hristache. Eram la vreo cincizeci de kilometri depărtare de comuna noastră, fiind urmărit de jandarmi. Și venea tata de două ori pe vară și de două ori pe iarnă și îmi lua salariul. Era așa de bucuros, că îmi spunea: „Să trăiești și să ai parte numai de bine în toată viața ta, nici nu știi tu, băiatul tatii, cât folos am eu de ajutorul acesta al tău. Că altfel era vai de mine, nu știu ce m-aș fi făcut!” Era așa de mulțumit, că îmi aducea de mâncare toate bunătățile.
La stână erau patru turme de oi care se mulgeau la un loc. Primăvara oile boierului meu erau cam slabe, mai slabe ca ale vecinilor mei, dar pe la miezul verii erau cu mult mai bune ca ale vecinilor, iar boierul îmi spunea: „Bravo, Mitică, mor vecinii de necaz că oile lor erau mai grase primăvara și acum ale lor sunt mai slabe ca ale noastre. Ești cel mai bun cioban din împrejurimi”.
Încă din primul an aveam un salariu bun, dar din al doilea an aproape că mi l-a dublat, fără să insist eu, ci doar din buna lui plăcere. După trei ani, când a fost să plec de la boier, boierul s-a întristat când i-am spus că nu mai stau, pentru că frații mei s-au căsătorit și nu mai are cine să pască oile noastre. Atunci mi-a dat tot restul de bani ce mai aveam să-l primesc și i-am mulțumit și boierul la fel mi-a mulțumit și mi-a spus: ”Du-te sănătos, că ești cel mai harnic băiat.” După aceea am luat oile noastre în primire.
Într-o primăvară, plecasem cu oile spre munte. Eram în regiunea Salonicului, în orașul Langada, comuna Sfântul Vasile. Chiar în prima zi de la plecare, după numai vreo zece kilometri de drum, la ceasul zece ziua, pe un soare de îți frigea pielea, mergeam cu oile pe o șosea mai largă, când mă pomenesc cu un pândar. Cum mergeau oile pe drum, intră pândarul în turmă și prinde două oi. Eu am crezut că glumește, dar văd că le ia cu el încolo și atunci îi zic: „Ei, ce faci, domnule, lasă oile jos. Care-i motivul de mi le-ai luat?” Pândarul îmi răspunde: „Nu vezi că grâul acela de acolo este mâncat?” Și eram la vreo douăzeci de metri departe de șosea! „Ce mă interesează pe mine că grâul este mâncat?”, îi zic eu. „E, da’ tu ești mai aproape!” Atunci îi iau oile din mână și le dau drumul înapoi în turmă. „Prinde-i pe ăia care au mâncat grâul!”
Eu, săracul, nu eram vinovat cu nimic și cum eram aproape de pândar cam la vreun metru, nu știu cum m-am uitat spre oi și odată îmi dă cu patul armei pândarul una pe umăr, de mi-a amorțit brațul drept. Se făcuse ca lemnul de nu puteam să-l mișc deloc.
„O, Dumnezeul meu, ce pot să fac cu omul ăsta?“ Dar mișcând mâna mereu, mi-a revenit cum era înainte să mă lovească. Eu atuncea aveam o putere, de trei mâncam ca pândarul. Doamne, când mă dau doi metri înapoi și-mi fac avânt spre pândar, îi tuflesc două cârlige de a picat pândarul jos ca un lemn, nu mai mișca deloc. Așa cum era, i-am rupt în bătaie urechile, buzele și pielea de pe obraz, îmi venea să-l fac bucăți, nu altceva.
Că dacă aș fi fost vinovat cu ceva, nu mi-ar fi părut rău, dar el pândea omul nevinovat. Erau însă acolo în apropiere vreo zece greci. Când au văzut scena asta, că pândarul a căzut jos și nu s-a mai sculat, s-au pornit în fugă spre mine. Eu aveam atunci un băiat cu mine în etate cam de vreo opt ani și văzând ce se apropie, îi spun: „Măi, băiețaș, mână tu oile din urmă, că uite ce vin de acolo, nu este unul sau doi. Nu pot s-o scot la capăt cu atâția oameni. Tu ești mic, n-or să-ți facă nimic” „Bine, unchiule, fugi, că merg eu cu oile pe drum.” Am luat-o deci la fugă. Eram pe atunci așa de iute, că nici cu câinii nu puteau să mă ajungă. Am luat-o prin grânele care erau mai înalte decât mine. La vreo câțiva kilometri, am vrut să ies în cale să aștept oile, dar când ajung aproape de drum, iată că șeful de post cu doi jandarmi după el erau pitiți într-un colț de drum ca să mă prindă. Eu i-am văzut însă și am luat-o iar prin grâne și m-am dus mai departe. Am ieșit în drum și am așteptat să vină oile cu băiatul.
El mi-a spus că pândarul s-a sculat și apoi au venit și ceilalți greci și mi-au luat două oi. „Ia te uită, măi, ce oameni!” Am plecat cu oile și după ce am străbătut aproape vreo treizeci de kilometri, am găsit caravana noastră cu familia. Erau acolo mai multe familii împreună. Ai mei mă așteptau și când m-a văzut unchiul meu Teodor și am început să le povestesc ce-am pățit, unchiul îmi spune: „O, hoțul acela! Lasă că mă duc eu să-ți iau oile înapoi.” Unchiul s-a dus atunci direct la postul de jandarmi, iar șeful de post era bun prieten cu el. „Bună ziua!” „Bună ziua! Bine ai venit, domnule Teodor.” „Bine v-am găsit, domnule șef”. „Ce vânt te aduce pe aici?” „Nu știi că pândarul mi-a luat oile?” „Ooo, domnule Teodor, e de rău cu pândarul, vai de mine, e măcelărit, ce facem acum? Stai să-l chemăm pe pândar să vezi în ce hal este”. Îl aduce el pe pândar, dar când l-a văzut unchiul, l-a recunoscut că e hoțul hoților și nu mai putea de bucurie. „Mă, hoțul hoților, de ce ai luat oile? Nu te cunosc eu cine ești?” Atunci a luat unchiul oile, le-a legat ca o desagă, le-a pus pe cal și a plecat. La plecare șeful de post îi spune: „Dacă era altul, era de rău, dar nici așa, să-l măcelărească pe om!”
Când s-a întors unchiul înapoi la corturi, a dat oile jos și m-a chemat: „Ia vino, Mitică!” Eu m-am speriat, am crezut că cine știe ce îmi face, dar când m-am dus la el, m-a îmbrățișat și mi-a spus: „Halal de mâna ta, că nimeni nu a putut să-i facă nimic pândarului ăsta!”, și m-a sărutat de trei ori. „Dar cum ai putut să-l jumulești în halul ăsta, numai în cap avea două bube cât un măr de mari, iar buzele, urechile și pielea de pe față erau rupte peste tot! Nu mă doare drumul pe care l-am făcut până acolo, dar mi-ai făcut o plăcere nemaipomenită. Halal de mâna ta!” Deci omului nevinovat și Dumnezeu îi ajută! Pândarul acesta aduna noaptea caii de pe izlaz și îi ducea în grâu, iar apoi cerea despăgubiri. La multă lume a făcut asemenea hoții.
O dată eram împreună cu un cioban, fiecare cu turma lui, dar eram prieteni și stăteam de vorbă, când văd că mă îmbrâncește așa, din glumă. Ciobanul acesta era mult mai înalt și mai voinic ca mine, dar eu, când am văzut ce face, i-am spus și eu ca în glumă: „Bine, măi, crezi că sunt vreo gâscă sau curcan de mă îmbrâncești așa?” Și atunci îmi spune tovarășul meu: „Taci din gură, că te iau acum cu o mână și te zvârl ca pe o minge încolo!”
Eu i-am spus: „Facem o prinsoare amândoi? Eu mă întind pe iarbă cu burta în sus și tu te urci pe mine și mă ții cu toată puterea, iar dacă nu te-oi răsturna eu și te-oi pune jos de n-ai să te mai poți mișca absolut deloc, să zici ce vrei!” El răspunde: „Ce, ești nebun? Cum să mă răstorni?” „Haide!”, i-am spus și m-am așezat pe iarbă cu mâinile întinse, iar el s-a suit pe mine și m-a cuprins bine.
Doamne, când m-am înfuriat o dată, într-o clipă l-am răsturnat și l-am cuprins eu bine. A dat să mă răstoarne, dar degeaba, nimic nu a izbutit. Atunci l-am lăsat. El s-a sculat și a zis: „Domnule, moartea o așteptam, dar la una ca asta nu mă așteptam!” Eu îi spun: „Măi, tăticule, nu știi, n-ai auzit că buturuga mică răstoarnă carul mare?” El mi-a zis că are să o spună la toată lumea, ba chiar și la morți.
Ce să vă mai spun, că mai am multe de spus. Eram într-o zi in munții Gramos, în regiunea masivului Gisdova, și era primăvară. Doamne, când a început o dată o grindină, ca un ou de porumbel era piatra! Oile nu erau încă tunse, aveau lâna pe ele, dar câinii, săracii, scheunau de te rupea mila, că muntele era golaș, nu aveai unde să te ascunzi. Grindina mare a albit tot locul, de o jumătate de palmă era groasă.