poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2059 .



Eu, despre mine...
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Camica ]

2010-01-28  |     | 



Eu sunt. Încerc să mă joc cu un clișeu, cu un val de care să mă țin, deși este cu apă stătută, mituită cu multe sunete de adaptare. Eu încerc să fac surf, surf prin viață… Numai că mă lovesc de pietre care parcă sunt din ce în ce mai mari și, dintr-o dată, mi se par bolovani. Mă duc înspre bolovani, îi împing și mă simt ca Sisif. Încerc să scriu un jurnal de câțiva ani și mă tem de proză ca de povestea vieții mele pe care va scrie ordinar, nimeni, deși voi fi părinte, soție, muncitor…
Sinele meu animalic, acea parte din eu, îmi spune să fiu eu însămi… și ce dacă rănesc, și ce dacă mai calc pe toți, deși mai mult am simțit că sunt călcată, pentru că mă pierd în lupta cu argumentele, așa cum nu știu să mă lupt pentru drepturile mele. Totul mișună disperat să mă determine să urlu și nu sunt într-un sindrom premenstrual acum, sunt femeie – mda, una mică de statură, mereu considerată copilă.
De obicei când cineva mă înfruntă, mă blochez, nu mai reusesc să mă mișc, oare și societatea s-a jucat astfel încât să mă caștige blocându-mi pașii în personaje de Sisif? Îmi place să scriu, să scriu poezie, mulți recunosc că pot, nu că sunt un talent veritabil pentru că nimeni care să poată vedea bine n-a văzut, sau nu s-a implicat destul. Am întâlnit o singură pesoană în afară de mama care să se implice astfel încât să mă ducă la apogeu, dar în rest nimeni nu s-a implicat destul, astfel am ajuns și eu, nici chiar sinele nu mi s-a implicat destul până când frustrarea și-a făcut apariția din spatele perdelei și aplaudă imens, cu gura mare inhalând deziluzia mea. Uneori mă simt ca o victimă, după cum ați observat, chiar și joc teatrul ăsta conștient sau inconștient. Între mine și tine, cititorule, cred că toată România se joacă de-a victima după revoluție. Astfel, majoritatea stă de-o parte pentru că le e mai ușor să tacă și fac parte chiar eu din categoria asta. Nu știu când mă voi trezi.
Când mai cred și eu ca sunt pe val aud aplauzele frustrării și mă evit, nu mai îmi vorbesc, eu, mie însămi și mă neg, mă reneg, mă absolv de vină și o iau de la capăt. Aș căuta o metodă de luptă, încerc să găsesc o cărare, un sinonim pentrtu acest cuvânt, dar toate sunt numai sălbăticii, jungle de diferite planuri. Și dacă toate animalele sunt diferite, nu pot să găsesc o turmă din care să fac parte pentru surf.
Uneori nu pot să vorbesc, tac, mă caut dar sunt atât de tăcută că nici nu mă mai aud, nu am nicio culoare, nicio ipoteză, nici un truism, decât că sunt. Mă supăr pe toată lumea care se crede mai Sisif decât mine, pentru că nu văd speranța. Mă duc la vot pentru că femeile n-au avut acest drept decât recent, votez cu mândrie că sunt femeie cu drept de vot, dar mă simt hărțuită ca și bărbații, de falși conducători, prea mulți Sisifi care nu pot schimba atitudinea tututror frustraților. Din România.
Mă gândesc că, în profesia mea de a lucra cu oamenii, viața ne este atât de asemănătoare cu a tuturor, că nu ne mai deosebește cultura sau intelectul, doar sufletul, dar și acesta e inundat de Sisifi frustrați care nici macar nu își dau seama de situația lor.
Uneori fac eforturi enorme să îmi aduc aminte că sunt un om oarecare nu un personaj din film sau din carte, uneori nu pot citi nicio carte, pentru că sunt atât de ocupată cu o cunoaștere mai profundă a oamenilor. Tot ce îmi place în lumea asta este să scriu, să scriu. Numai că lumea nu mă citește, sunt prea ermetică, închisă în transparențe pe care nimeni nu le crede și astfel nu le citește. Femeia din ziua de azi este superfemeie, să nu mai spun de cele casnice care încep sa fie discriminate de altele, poate chiar și de mine, dacă acestea își manifestă nemulțumirea, care este de altfel normală în România. Este o stare universal valabilă, peste tot în lume, chiar în univers. Pentru că și celulele acelea de hidrogen își caută o reacție din care să se extindă, astfel îmi caut și eu reacția, doar-doar n-o mai fi numai cea de Sisisf, voi putea să declanșez o explozie, măcar în țara asta, măcar să schimb ceva între mine și mine, să pot reacționa cu un argument mai frumos decât tăcerea care mă caracterizează ca o molimă. Și totuși, tot românul tace, își plătește mita pe oriunde, își plătește ratele cu toate frustrările și lipsa de mâncare drept dobândă, suportă abuzul instituțiilor care deși n-au avut grijă să respecte toate dreputrile în toată proporția lor înainte de criza economică, acum ți le încalcă mai cu spor pentru că li s-a dat permisiunea, e criză. Poate părțile adevărului sunt multe și, oriunde, partea întunecată e mai puțin vizibilă, iar partea cu o mână spală pe alta e atât de valabilă, încât și negrul și frustrarea fac parte din același adevăr unanim al mării în care trebuie să faci surf pe orice fel de val, că provine de la lună, că este un tsunami. Dacă nu călărești, mori.
Unde este ideea aceea de implicare? Pentru că, eu, mă tot simt 100 % implicată în râul imens ce înconjoară toate străzile orașelor din mine, simt cum încerc să dezleg fiecare labirint al fiecărei încăperi din mine însămi. Sindromul premenstrual este atât de jucăuș cu mine, încât când mi se pare viața cea mai grea, plâng. Mda, și plânsul… este enervant pentru că nu pot plânge de fiecare dată când aș vrea, nu pot să plâng pentru acea descărcare a frustrării, nu pot să plâng când mă pierd de țelul meu idiotic de îndepărtat. Și când, într-un final, îmi vine să plâng, nu pot pentru că mă vede toată lumea și nu pot fugi nicăieri unde să fiu singură fără să simt că plâng în mod demonstrativ. Ideea demonstrației este atât de seducătoare, încât uneori aproape îi cedez, ispititor de ispititor.
Uneori incompetența din viață sună ca un zid de piatră, atât de înghesuit stau în fața sa, încât simt cum mă îmbrățișează, strâns, până devine parte intrinsecă și mă numesc incompetentă, impotentă, imposibilă. Se mai întâmplă ca zidul să fie găurit și să nu fie toată incompetența pură sau misogină și pe acolo trag aer în piept, respir cu ochiul un pic de libertate, așa când scriu, aici sunt liberă, chiar și greșelile, pleonasmele îmi zâmbesc pentru că le cunosc atât de bine și mereu știu că le folosesc intenționat. Nu mă mai simt ridicol – eu sunt eu, cu toată puterea mea. Când scriu, simt cum prind viață, iar umbrele greșelilor pictează portretul meu într-un tablou renascentist… Ieri eram așa, până când se face într-un azi… Vreau să scriu toată viața, vreau să pot scrie… Poate voi calcula la un moment dat toată viața în cuvinte.
Dar azi eu sunt ca un simplu număr, un număr de naștere, un număr de viață, un număr de salariu, un număr de femeie, un număr de legitimație, un număr de bilet la o coadă, un număr al morții, un număr al ratei de supraviețuire și îndrumarea și limitarea altora la o cotă difierită cu alt număr. Toate numerele mă înconjoară pe mine, parcă m-ar sugruma. Un număr al contului. Unde nu reușesc să mă economisesc cu mai puține griji. Stresul mă înconjoară la fel, unde iar fac parte dintr-un număr al persoanelor afectate de stres, un număr al sumelor cheltuite pe medicamente și diferite luxuri pentru a putea trece peste – un fel de adaptare.
Sunt eu, despre mine, în tot ceea ce fac, către oameni, către cifre, către sinele meu, îmi vorbesc despre mine, către părinții la care trebuie să mă raportez sau de care trebuie să fug ca să pot fi liberă, dar nu o fac, mda, locuiesc cu ei în același apartament, dar nu mă mut în chirie pentru că vreau un apartament al meu și al soțului meu, numai că numărul acela din cifrele salariilor nu calcă nici măcar pe urma altora, sunt în aer, într-un eseu despre mine și dorințele mele. Ah, dincolo de număr, cifră și altele, mai este și sufletul acesta, vizuină pentru iubire, ce se ascunde în mine, uneori rozând putregaiul acestor frustrări și pentru moment simt că sunt plină, că trăiesc pentru mai mult decât materialul frustrărilor și al fizicului. Simt că uneori reușesc să mă răzuiesc de toată negura unor țepi. Dincolo de număr și negură, sălbăticia firelor de păr, sunt eu, o femeie ce încearcă să iubească mereu momentan, mereu de fiecare dată, uneori reușesc să nu dau înapoi de la sinele meu și atunci mai fac un pas în față, care nu mai poate da înapoi. Iubirea poate fi momentan eternă. Iubesc. Cum, nici eu nu știu, de multe ori iubesc imperfect, de multe ori momentan, dacă reușește să treacă ora, am ajuns cu mult în eternitate, toate „momentanele” acestea vor rămâne oricum eterne.
Eu sunt de multe ori, oriunde și niciunde, pentru că peste tot sunt pași greșiți și pași corecți, dar totul este relativ chiar și acele oriunde și nicăieri. Pentru mine, oriunde sunt în mine, iar nicăieri se găsește uneori prea departe de scăpare, aș putea scăpa acolo, dar nu mă lasă nimeni. Adaptarea la viață se face atât de dificil încât atunci când crezi că ai reușit se apropie sfârșitul. Voi avea și eu o casă la 80 de ani, când îmi voi fi adunat economiile și le voi fi depozitat într-un mormânt, unde și carnea îmi va fi chiria pentru locul acesta de veci relativ, nu voi mai avea ce vinde și voi fi nimic, atunci voi fi nicăieri.
Deocamdată vreau să fiu aici, în aceste pagini pe care poate cineva ar avea răbdare să le citească, deocamdată mă frustrez la viață, îi strig și îi aduc aminte că iubesc, va rămâne și aceasta într-un fel de scorbură a sufletului, unde am reușit eu să răzuiesc până a intrat toată…

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!