poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3194 .



Birtul din răscruce
proză [ Ştiinţifico-Fantastică ]
plauzibil, nu?
Colecţia: science fiction

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Crin ]

2009-12-26  |     | 



La început îl priveau curioși însă cu timpul s-au obișnuit. Bătrânul era ca un mobilier de cârciumă: vechi, îmbibat cu miros de alge și apă de mare, ședea mereu la aceeași masă, privind către țărm, având în buzunar clasica sticlă cu rom. Îl observau copiii care se așezau lângă el atunci când părinții povesteau despre ultima furtună, despre ultimul vas cu pește întors. Oamenii se înjurau, se îmbrânceau iar în timpul iernii dispăreau, cu copiii lor cu tot. Nu vorbeau cu el, și dacă ai fi întrebat pe oricare dintre aceștia, niciunul n-ar fi putut să spună exact de ce anume se întâmpla asta, poate pentru că bătrânul părea că nu vorbește, sau dacă o făcea era un soi de mormăială interioară. Poate că era privirea aceea clară, cu ochi lucizi, știți, impresia care o lasă ochii de tuberculos, deși tuberculoșii sunt emaciați, ochii le sunt strălucitori. Cam așa stătea bătrânul nostru, zilnic, la masa din colț și-și rumega zilele, fără să ceară nimănui nimic, și fără să-i povestească nimeni de vreun vas intrat în port.

Birtul era răscrucea. O răscruce cu geamuri lovite de nisipul antrenat de vânt, ca și cum sufletele marinarilor plecați cereau să se întoarcă acasă. Între brize, birtul arunca în drumul lor limbi de pământ, așa cum mirosul de alge îl însoțea pe bătrân aruncându-se înaintea lui. Bătrânul privea în stânga, privea în dreapta, privea pe fereastră și scutura din cap, apoi se foia supărat. De cele mai multe ori, stătea pur și simplu acolo și molfăia la cana năclăita cu rom, de dimineața până seara.

- Bătrâne, te-am văzut de departe! îi spuse marinarul și se așeză în fața lui, la masă. Își scoase baticul murdar și își freacă fruntea încet și apăsat, căutând într-o dungă, cu un ochi privirea bătrânului, ținând celălalt ochi închis, cu obrajii crispați, ceea ce făcea ca printre buzele uscate să se arate dinții galbeni și cariați, atâția câți îți rămăseseră după ani hălăduind pe mare. Hainele îi atârnau trist, și se mulaseră pe formele lui plane, cu coaste orizontalizate de foame.
- Bine-ai venit! îi spuse cu avânt bătrânul. Și eu v-am văzut, da’ restu’ ce fac? Nu intră?
- Se tem. Sunt prinși încă în disperare, sau na, ce-l mai poate chinui pe un om în vremea asta. Propria moarte? A lui, a altcuiva... Treaba fiecăruia.
- Și tu? De ce-ai intrat?
- Ei, singurătatea. Întunericul ăsta. Vezi tu, bătrâne, galera e pe-aici, pe undeva, ultima furtună a făcut-o praf, așa că ei stau și o păzesc de-atuncea. Cred că vor fi distruși odată cu ea. Se bucură. Bătrânul pufni, apoi ridică din umeri. Pe Ovidiu nu l-ai văzut?
- Ba da. Aseară. Mi-a cântat…
- Îl caut și pe el de-atunci. Ce-a făcut ? A plecat odată cu galera? Eu cred c-a plecat, spune, bătrâne, așa-i?
Bătrânul îl privi tăcut pe marinar. Acesta, deși de-abia intrase, îi devenise drag. De mult nu trecuse pe la el un suflet așa, mai luminat, ca el însuși, cu care să se-nțeleagă, care să știe cum se termină viața, cum e cu moartea, așa că i-a spus adevărul, pentru că înțelegea.
- Da, suflete, Ovidiu a plecat.
Hangița era o doamnă grasă cu șorțul murdar, mirosind a pește Se apropie de masă, iar bătrânul îi urmări absent mișcările în timp ce ea îi servi o cană cu rom, a doua, specială, pe care i-o servea în rarele ocazii când bătrânul vorbea cu cineva. El dădu ușor din cap iar ea s-a întors fără un gest, îndepărtându-se tărăgănat către spatele birtului, după tejghea.
- Ajută-mă, bătrâne. Vreau să plec de-aici, nu mai suport.
Bătrânul îi făcu semn să tacă și începu să mormăie ceva, marinarul văzu în jur cum bârnele vechiului birt roase de sare se dezintegrară, birtul se preschimbă în praf, briza de noapte îl împrăștie peste oamenii, care însă nu simțeau nisipul în ochii și nici acoperișul trosnind ca un os, și care se prăbuși peste ei ca un avion într-o furtună de nisip.
- Fii calm, privește în sus, îi spuse bătrânul, și zâmbi, căci îi era dat rar să se simtă util, iar întâmplarea nu înceta să-l uimească cu fiecare trecere a unui marinar.

Deasupra lor nisipul deveni incandescent, se ridică într-un vârtej, bătrânul îi făcu semn marinarului să se ridice, acesta o făcu și hainele acestuia începură să se rupă încet, bucată cu bucată antrenate se ridicau în cer, în urma lor rămânea pielea maronie, pieptului costeliv, organele uscate, și o carne care îi atârna mort pe oase, iar el întinse mâna în vortex, simțindu-se ușor, din interior l-a întâmpinat o mână cu degete lungi și cunoscute, atît de lungi și de iubite încît pentru marinar frica de pedeapsa judecății de apoi a pălit, apoi au dispărut cu totul. Deopotrivă, el și frica. Afară, o vijelie ridică nisipul în coloane, aruncă bărcile marinarilor pe plajă, bărci care în seara aceea nu n-au mai plecat în larg. Totuși, la miezul nopții, birtul a rămas gol. Bătrânul și-a luat vesta veche și toiagul, și-a plecat gânditor, iar oamenii din birt au comentat din nou cum amărâtul vorbea singur, și s-au simtit niște neghiobi, și-au propus ca data viitoare să-l invite la masă, să-i cumpere o cană cu vin, sau, ce-o vrea el, cu rom.

Când birtul s-a dărâmat, într-un capăt, cam pe unde se găsea masa bătrânului, oamenii au găsit alge crescând din nisip S-au mirat, și vorba s-a dus cum că bătrânul era un vraci, cum că vorbea cu sufletele marinarilor, cum că papucii îi pleoscăiau, că din ei curgea apă de mare. Printre ruinele rămase veneau copiii să caute povestea, iar unii dintre ei vedeau venind o doamnă grasă, cu sorțul năclăit, care călca pe nisip ca pe lemn, fără să-l simtă, apoi îl vedeau pe bătrân, iar cei care nu fugeau știind povestea, îl priveau stând acolo, pe o lespede care azi nu mai este, cu o cană de rom, pe care doamna i-o servea, și care, tot oamenii vorbeau aiurea, cine-ar fi putut vreodată verifica, că nu se putea vărsa. Doamna își lega șorțul și la miezul nopții, când închidea birtul, din mare se ridicau coloane de nisip, marinarii strigau aruncându-și picioarele în mare, bătrânul stătea pe lespedea lui și-i privea, se uita când în stânga, când în dreapta, dădea din cap, dar nu-i chema, trebuiau să vină singuri. Și coloanele de nisip se ridicau spre cer din timp în timp, când unul dintre ei pleca.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!