Pare atât de grav să rămâi holtei, să te lupți din greu să-ți păstrezi demnitatea atunci când, bătrân fiind, vrei să-ți petreci o seară printre oameni și te rogi să fii primit; sau să fii bolnav și să privești săptămâni în șir, dintr-un colț al patului, camera goală; sau să nu-ți iei de la nimeni rămas-bun în fața porții, să nu te zorești nicodată pe scări în sus alături de soția ta, să nu ai în cameră decât uși laterale care dau în locuințe străine, să-ți aduci într-o mână cina acasă, să fie nevoie să te uiți cu mirare la copiii străini și să nu poți decât repeta necontenit: "Eu n-am copii", să-ți creezi aparența și comportamentul unuia sau a doi holtei, după amintirile din tinerețe.
Așa o fi, numai că mai ești și în realitate; azi și mai târziu, mai ai și vei avea tu însuți un trup și un cap viu, deci și o frunte, peste care să te bați cu palmna.