Era frumos…frumos ca umbra visarii
Ridica deasupra selenicului undele si umbra visarii, spunea ea pe cand bine ascunsa in mijlocul unui ascunzis de ierburi suprapuse, si rezemata pe spate deasupra lor.
Parea ca intreaga natura se oprise din acelasi joc, sa o pazeasca asemeni unei rare chei, pastrate de strajeri sultanului. Iar ea…se afunda in propriile ganduri, in propria-i visare, care o incalzea…pe cand mii de licurici planau deauspra susurului ierbii.
Pana cand din cerul inghetat au inceput sa picure marunt, era ploaia. Simtea nevoia sa-si paraseasca adapostul, cat de minunata era senzatia.
Sa se adanceasca in miezul ploii, asta ii soptea ratiunea, si mintea-i complota cu simturile. Pupilele i se adancisera in orbite, ca mai apoi sa se inlesneasca vaste, sclipeau frenetic. Parea ca paseste si nu numai, ca pasii ei erau primii pe care cineva ii incredintase pamantului pana atunci. Secunda urmatoare dansa, dansa ca si cum nimic altceva n-o mai putea alina, si lumea era doar a ei si a nimanui altcuiva.
Dar se trezi curand, cand auzi alte urme de pasi…pluteau deasupra ei., mult mai sus. Inima incepuse sa-i bata negresit.
- Hei! Hei! Striga ea atunci.
- Hei!Hei! Nimic…doar ecoul padurii. Cu toate ca simtea o prezenta stranie, si se intoarse la locul initial. Se infrunta pentru prima oara cu teama, si cu ochii vii, prea salbatici a unui lup pradator…
… nu era singura!
- Ia te uita! Am crezut ca sunt singur aici, dar se pare ca m-am inselat. O proasta intuitie-spune el si o priveste increzut, ca si cum ar fi intimidat-o.
- Ce specie mai esti si tu? N-am mai vazut asa ceva pana acum, si chiar incerc ca-mi dau seama daca am mai auzit astfel de ragete, prin care tu te impui privirii.
- Asta…asta nu e un ragnet, rade sarcastic EL. Cand nu vreau sa ma exprim prin puterea gandului, atunci vorbesc. Este la fel de primitiv si zgomotos ca noi oamenii.
Conform puterii mele de concentrare actuala, facem parte din acelasi regn…Rade si mai ironic.
Din acel moment, au cazut de accord sa-si schimbe modalitatea primitiva de interactionare, si sa foloseasca puterea gandului, mai putin zgomotoasa, mai putin primitiva. Si asta pentru ca erau mai marile finite umane, decat toate celelalte fiinte pe care le subordonau.
Cand nu-si ocupau timpul cu nimic, preferau sa ramana nemiscati, sa analizeze cerul…cateodata mana ei atingea un mar perfect, dar care le era interzis celor doi. Intr-o zi, insa l-a cules si i l-a dat lui.
- Ia-l! ii spune ea, iar el il lua.
A privit ceva timp marul, si in final a muscat. Sentimentul era incarcat.
- Adam! Adam! A auzit atunci. De ce Adam, voi doi erati creatia mea cea de cu seama.
-Eva…de ce Eva? V-am pus la dispozitie tot in cer si-n stele. Singura interdictie a fost sa nu va hraniti din FRUCTUL DESERTACIUNII.
Sunt dezamagit.
Lumea isi relua cantul, o data cu el reveni cuvantul si o liniste apasatoare calauzea pasi repezi spre adapostul inscris in padurea de-odata. Nici o picatura de ploaie de secole.