poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3001 .



Am fost fericit. Ca un zeu...
presa [ ]
Matei Visniec, aproape de Premiul Nobel pentru Literatura

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [angela furtuna ]

2007-07-29  |     | 



Premiul Uniunii Scriitorilor din România pe anul 2006 la Secțiunea Dramaturgie: MATEI VIȘNIEC

Am fost fericit. Ca un zeu…


- MATEI VIȘNIEC LA UNIVERSITATEA „ȘTEFAN CEL MARE” DIN SUCEAVA


Ceea ce se întâmpla la Cenaclul lui Manolescu era ceva foarte important, indiferent că mai existau și dispute, pentru că acolo a fost o adevărată academie a formării noastre mentale, pentru că dincolo de ideea de rezistență culturală era și o explorare estetică, o luptă pentru deformarea limbajului, pentru explorarea limbajului, pentru dinamitarea limbajului. Era ceva decisiv

Mulțumesc că ați venit la această oră neobișnuită, într-o sâmbătă, ca să ne vedem și să ne auzim (a doua zi, era duminica Paștelui din 2007, și Matei Vișniec urma să plece acasă, la Rădăuți, la părinții săi, n.m.).
Eu am observat ceva în anii când am făcut boemă literară la București: erau atât de mulți scriitori pe care i-am cunoscut la restaurant, la cârciumă, la restaurantul Uniunii Scriitorilor care erau așa de modești în ceea ce privește opera, dar atât de strălucitori când vorbeau despre opera lor, așa încât am luat decizia să nu vorbesc niciodată eu însumi despre ceea ce scriu eu. Să scriu, da, dar să nu analizez eu însumi după aceea textele mele. Așa că vreau să vă spun mai degrabă povești, anecdote, amintiri, sau să evoc oameni care au avut un sens, un rol în viața mea.

Bunăoară, adineauri, pe cine văd aici în sală ?, pe colegul meu de generație, poetul Roman Istrate. El nici nu știe, poate, ce rol a avut la un moment dat în viața mea, sau poate că știe, dar el a funcționat adineauri ca madlena lui Proust, adică, brusc, mi-a apărut în minte Cenaclul de Luni, pentru că Romică Istrate a fost primul care m-a dus la Cenaclul lui Nicolae Manolescu. Obraznic cum e, boem și răzvrătit, ce făcea el în anul 1976? Repeta anul întâi de facultateeee…. Eu tocmai venisem în anul întâi, iar el avea un an de avans. Ne știam de la Suceava, eu scriam poezie, publicasem și în Luceafărul, și în alte reviste, el de asemenea publicase, și fiind el cu un an mai deștept decât mine în materie de locuri, întâmplări, oameni, îmi spune, la un moment dat: Nu vrei să vii să citești la Cenaclul lui Manolescu? Eu eram atunci de o timiditate sinistră de care am scăpat treptat. A trebuit să ajung la Paris ca să am curajul de a vorbi în fața oamenilor…Cum, îmi ziceam, la Manolescu? Pentru mine Manolescu era un zeu. Era starostele criticii românești.

Nici nu știam că Manolescu are un cenaclu. Iar eu, încă de la 11 ani, când am publicat prima poezie la revista „Lumina” a liceului am dorit să trimit poemele mele în lume, să le public…Deci, mă duc…Mă duce Romică într-o seară la Cenaclul lui Manolescu, la Universitate, unde se ținea ședința de cenaclu la vremea aceea, chemându-se pe atunci Cenaclul Facultății de Filologie, căci numele de Cenaclul de Luni a venit mai târziu. Ajung la Cenaclu, într-o sală cam ca asta. Nu cunoșteam pe absolut nimeni. Nici pe Manolescu. Prima surpriză pe care am avut-o, mai departe, a fost aceea că Manolescu era un om foarte tânăr. A fost un șoc să constat că Manolescu, ce era deja un om cu o mare autoritate în viața literară a vremii, era și atât de tânăr. Cam 40 de ani. Și… încep să citesc la Manolescu. Citesc vreo cincisprezece poeme. Am să citesc și acum un poem pe care l-am citit atunci…(citește primul poem din antologie, „Despre materie”…n.m. ) mda, aveam și eu doza mea de răutate, doza mea de nebunie, căutările mele, scriind poeme de mulți mulți ani…eram frământat de întrebări metafizice, poate prea brutale, prea directe…Un poem de student la filozofie, să zicem, acesta, „Despre materie”…și am mai citit încă altele, și după aia au început discuțiile…Ca niște câini s-au repezit pe mine. Cine? Toată generația cenaclului lui Manolescu. Erau acolo: Florin Iaru: m-a ras! Traian T Coșovei: și el m-a ras. Pfuuu, imposssibil, zicea! Uh, ce e asta? Cu toții m-au ras…Nu se poate, nu are finețe, nu are nimic, prea o ia de-a dreptul…Erau unii…, aveau și un ștaif din acela bucureștenesc, vreo șapte „grei” m-au desființat. Între timp, eu îmi spuneam în gând: Ce caut eu aici? De ce m-am luat după amicul Istrate și am venit să citesc? De ce l-am ascultat pe Romică? Ce nebun, nu mai vin în veci la Cenaclu! Nu mai citesc la nimeni în veci! Dacă scriu, scriu și știu eu unde să trimit pentru publicare! Nu mai vreau să calc aici! Nu mai vreau să-i aud! Toți mi se păreau niște bucureșteni agresivi și orgolioși, răi și cabotini. Cred că, după ce au vorbit vreo șapte, opt, și cu toții fiind oameni care contează astăzi în literatura română, eram prăbușit, scufundat. Nu mai așteptam nicio salvare decât să se termine, să fug, să dispar în natură, în București. Și deodată începe, calm, să vorbească Manolescu, care avea oricum ultimul cuvânt. Și Manolescu spune: stați puțin, omul are talent, are construcție interesantă, are întrebări bine puse în pagină, și mă laudă…, și mă laudă…, și mă laudă…, și vorbește bine și citește și el câteva poeme ale mele, și dă exemple …în timp ce eu încep să…respir din nou oxigen…Îmi reveneam la viață…După aia am înțeles că de fapt acesta era jocul. Erau câinii tineri care își făceau dinții, dar ultimul cuvânt îl avea Manolescu.

Ei, acum toți acești oameni sunt prieteni ai mei, sunt oameni cu care m-am format, și de atunci am continuat să citesc acolo până s-a mutat cenaclul, ca și după aceea, căci ce se întâmpla la Cenaclul lui Manolescu era ceva foarte important, indiferent că mai existau și dispute, pentru că acolo a fost o adevărată academie a formării noastre mentale, pentru că dincolo de ideea de rezistență culturală era și o explorare estetică, o luptă pentru deformarea limbajului, pentru explorarea limbajului, pentru dinamitarea limbajului, era ceva decisiv.
Ei bine, văzându-l e Romică Istrate aici în sală, mi-au venit aceste amintiri, legate de începutul meu…



Dacă Nicolae Manolescu era o formă de autoritate a minții, Nichita Stănescu era o formă de generozitate sufletească infinită



Bineînțeles, după aceea, alți ani, am citit alte lucruri…(citește încă un poem, citit și în epocă la Cenaclul Manolescu după alți șapte-opt ani de la debut…n.m.)…Era vremea în care noi cu toții cădeam în rezistența culturală…Iată un poem la care toată lumea a râs la Cenaclul de Luni și mereu eram rugat să-l recitesc. Sistemul comunist nu s-a prăbușit din cauza literaturii, care nu reușise să-l dinamiteze, dar faptul că la ora aceea eram noi cei lucizi, că făceam o literatură de rezistență, de alternativă la gândirea oficială, a însemnat ceva extraordinar. Și această poezie codată pe care o scriam noi cred că era importantă pentru menținerea nivelului de oxigen într-un creier de om sub dictatură. Acesta este poemul „Corabia”…Aceea nu era o corabie, asta nu e o corabie, asta e o…, asta e o…., asta e o…, domnule , până la urmă s-a scufundat, deși toți credeam pe vremea aceea că n-o să se scufunde niciodată. În 87, septembrie, când am plecat eu la Paris cu viză de turist, nu se vedea nici urmă de scufundare definitivă. Mi se părea că totul va continua, la fel, la nesfârșit…
Vreau să mai evoc un moment: noi am făcut boemă literară, am cunoscut toată lumea bună, cei mai buni poeți ai țării erau la București, la cârciumă la Uniunea Scriitorilor. Iar noi ne găseam foarte des în casă la Nichita Stănescu. Acesta este un alt om care m-a marcat în perioada aceea, după Nicolae Manolescu, deci în perioada cât am făcut boemă literară la București. Era atât de puternic Nichita, încât unii începuseră să se poarte ca Nichita. El ne spunea : „Bătrâne, ce mai faci, Batrâne?” Uneori era ca un clovn. Dar la Nichita în casă se întâmplau lucruri extraordinare. Era un fel de prelungire a Cenaclului de Luni. Și la el veneau și alți oameni. La Nichita stăteam ore și ore, nopți și nopți, era o altă Academie a Spiritului. Dacă Manolescu era o formă de autoritate a minții, Nichita era o formă de generozitate sufletească infinită. Îmi amintesc că eram, cu toții, uneori, 10-15 oameni, stăteam câte o noapte acolo, și câte o zi…dormeam pe jos, se adunau sticlele de votcă la nesfârșit. Îmi amintesc că erau nopți de poezie, de discuții, de delir, în care fiecare se culca pe unde putea…Parcă văd și acum dimineața când, după un somn greu, dormind pe jos undeva, m-am trezit cu o apăsare aici pe piept, și mă uit: era Nichita Stănescu și dormea cu capul pe piept la mine. Am fost atât de cutremurat, încât am stat nemișcat încă vreo oră, pentru că marele poet, cel mai mare poet pentru mine, dormea cu capul pe pieptul meu…Și poate că și acum simt această apăsare, acest frison, când știu că Nichita a dormit poate o oră, poate mai mult, cu capul pe pieptul meu. Incredibil!…
Câteodată, erau și momente de răzvrătire…Eram câte 17 oameni în jurul lui. Și țin minte că îmi apăruse deja prima carte, și deja și a doua. Și îi zic, deodată, pe nerăsuflate, lui Nichita: recunoaște, că din toți cei pe care îi vezi aici, numai pe mine nu știi cum mă cheamă!, având eu în continuare complexul provincialului. La care Nichita zice simplu: Nu, bre, știu. Te cheamă Matei Vișniec. Buuuun. Dar eu, mai departe, către el: recunoaște că n-ai citit nici un poem de-al meu. Recunoaște că n-ai deschis cartea mea. Și țin minte că mai era Adam Puslovic, și mai erau niște „grei” în seara aceea acolo, dar Nichita zice către mine, senin: nu, bre, te știu. Am citit. Și îmi place. Și ia Nichita cartea, deschide, și îmi citește o poezie. Ne citește tuturor o poezie. „ A fost găsit un mort….etc.” După această lectură a lui Nichita, s-a lăsat o tăcere…toată lumea a fost de acord că e un poem extraordinar, poate și pentru că îl citise Nichita, în orice caz, iar eu nici astăzi nu știu dacă Nichita deschisese întâmplător cartea, sau chiar îi plăcuse acest poem. Dar cât de frumos a fost gestul lui!


…descoperisem faptul că spațiul cuvântului este mult mai larg decât ceea ce oferă manualele școlare, decât lista de lecturi pe care ni le dădeau profesorii, deci acela a fost un alt moment în care s-a întâmplat ceva în viața mea





N-a fost rău nici gestul lui Ion Filipciuc, care fiind el profesor de română prin 1972 sau 1973, activând la cenaclul de poezie de la Casa pionierilor la Rădăuți unde eu veneam și citeam poezie, mi-a pus într-o zi în mână Secolul XX în care apăruse Așteptându-l pe Godot de Beckett. Ca elev citisem teatru de Delavrancea, de Eminescu, Cehov, în fine, clasici…Dar acum resimțeam un șoc adevărat: o descoperire a faptului că spațiul cuvântului este mult mai larg decât ceea ce oferă manualele școlare, decât lista de lecturi pe care ni le dădeau profesorii, deci acela a fost un alt moment în care s-a întâmplat ceva în viața mea. Eram încă elev de liceu, așadar , și descopeream teatrul și deschiderea sa, felul abordărilor care întrec limitele poeziei . Era calea către o altă lume. De atunci am început să citesc mult mai mult, totul, cu excepția realismului socialist și chiar a realismului în general…Și am citit în toate felurile: în cheie onirică, expresionistă, impresionistă, suprarealistă, tot, tot, tot ce era important pentru mine, numai să nu ajung la realismul socialist. Ion Filipciuc este un vechi „camarad de arme” pentru mine. De altfel el este și primul om care mi-a împrumutat o mașină de scris. Puțină lume înțelege astăzi cât de important era ca un elev, la vremea aceea, să aibă acces la o mașină de scris, să-și bată singur poemele și să le vadă tipărite. Dacă nu mă înșel, eram în clasa a șaptea, mi-am cumpărat o mașină de scris mecanică, la care am scris cu o plăcere nebună, nebună…Sigur că între timp lucrurile s-au schimbat. Cu toții am asistat la o revoluție informatică, astăzi s-a trecut peste mașina de scris electrică și am ajuns la computer și la internet, dar nu voi uita niciodată senzația avută ca elev, când am scris pentru prima oară un poem la mașina de scris. Iar după aceea toată viața mea am scris la mașină.



…o carte incendiară de condamnare a prostiei Puterii pe care o citește omul în singurătatea sa nu are aceeași forță pe care o piesă incendiară jucată pe scenă de actori vii o poate avea, creind o emoție puternică ce poate să ducă la manifestații, explodând după încetarea spectacolului




Prima mea piesă întreagă am scris-o în facultate. Eram prin anul III la filozofie , când s-a făcut un fel de festival în facultate, și toată lumea citea câte un poem, și se exprima într-un fel sau altul, iar la un moment dat – mda, nu-mi mai amintesc cine erau colegii- am zis, hai să facem o scenetă, o piesă. Și am scris în două zile o piesă despre secolul XX judecat pentru mizeriile sale. Și era un scenariu de genul acesta: tribunalul, judecătorul, și secolul XX era chemat la bară, și începea să fie judecat pentru toate porcăriile pe care le-a făcut: războaie, masacre, colonialism…un șir întreg de orori. Și am început noi să repetăm. Dar la un moment dat am fost chemat la decan. Sau, oricum, era un profesor responsabil cu ideologia. Un om inteligent, de altfel. Alexandru Valentin. M-a chemat să-mi spună ceva, după ce citise textul, și îmi spune: da, secolul XX e judecat aspru. Dar cum de nu vezi dumneata decât partea neagră? Eu am rămas șocat. Zice: cum de nu vezi și lucrurile bune? Și într-adevăr, nu vedeam nici un lucru bun în secolul XX. Cum de nu vezi mișcarea muncitorească? Cum de nu vezi Revoluția Socialistă din Octombrie? Cum de nu vezi construcția comunismului, tot în secolul XX? Pe astea nu le vezi? Partea bună, deci…Ei bine, sigur că nu le văzusem. Ba chiar deloc. Era absolut întuneric în creierul meu. Nu văzusem nimic bun în acest secol. Așa că piesa a fost interzisă. După aceea am continuat să citesc texte la Cenaclul de Luni. În general, ele aveau această viață: o lectură, o dată, la Cenaclul de Luni, din când în când în câteva reviste literare unde mai publicam câte un fragment, iar deseori mi-am spus: de ce Dumnezeu poezia trece, poate fi publicată, și piesele mele nu pot fi jucate? Pentru că eu mergeam la teatre, la secretariate literare, dădeam piese, în samizdat oarecum, le fotocopiam…Dar de ce eram refuzat pentru scenă, de ce? Poate că, îmi spun eu, Puterea se temea mult mai mult de un spectacol de teatru, decât de o poezie, de o carte incendiară, nonconformistă, pe care omul o citește, însă, în singurătatea sa. Pentru că o carte incendiară de condamnare a prostiei Puterii pe care o citește omul în singurătatea sa nu are aceeași forță pe care o piesă incendiară jucată pe scenă de actori vii o poate avea, creând o emoție puternică ce poate să ducă la manifestații, explodând după încetarea spectacolului. Poate că teatrul, prin forța sa, prin faptul că e viu și poate declanșa o scânteie puternică, era mult mai periculos…Ieșind în stradă, oamenii puteau să înceapă o manifestație, act mai periculos, poate, decât emoția produsă de literatura incendiară citită în singurătatea noastră. Acesta a fost un gând care m-a marcat atunci….Îmi amintesc de o lectură, ca și de o complicitate extraordinară de la vremea aceea. În 1984, sau 1985, când Cenaclul fusese interzis, se extinsese o altă întâlnire cenaclistă, cu Mircea Iorgulescu în rolul lui Nicolae Manolescu. Acolo am citit odată o piesă a mea „Spectatorul condamnat la moarte”. Și mi-am zis , ce-ar fi să distribui rolurile? Să o citim împreună, toate generațiile amestecate. Florin Iaru și-a luat rolul avocatului acuzării. Ioana Crăciunescu citea rolul Femeia beată de la bufet. Mihai Șora era acolo și citea rolul grefierului. Poetul Ion Drăgănoiu citea rolul ofițerului…Era și Radu Călin Cristea și erau și alții…Era un amestec de generații, aflate într-o complicitate extraordinară, și citeam, noi și ei, o piesă de teatru, în fața a 200 de oameni care o trăiam împreună, gând în gând.


…când nu cunoști acel argou al fiecărei categorii sociale pe care o captezi în piesa sau în literatura ta, începi să scrii prost în engleză



Ei, în momentul în care am plecat în Franța…aici aș vrea să vă evoc o altă senzație. Am plecat de la Gara de Nord cu trenul. Am ajuns la Gara de Est. Am pus piciorul pe peron, și… nu m-am simțit deloc singur. Brusc, am fost atât de fericit, nici urmă de angoasă, de teamă, căci era o atmosferă pe care parcă o știam. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă duc să beau o cafea la Montparnasse, la Cafeneaua La Rotonde, unde știam că se adunau Sartre și Simonne de Beauvoir și alții…În toată perioada care a precedat plecarea mea în Franța, citisem de fapt atât de multe lucruri despre Franța, citisem atâta literatură franceză în românește, inclusiv lucruri în franceză, încât eram impregnat de această cultură și de această țară. Eram, ca să zic așa, în patria mea mentală, într-o proiecție pe care o îmbogățisem cu lecturile mele de ani și ani de zile, și când am ajuns acolo totul îmi era cunoscut: Montmartre, Montparnasse, Cartier Latin, nicio problemă de adaptare, nicăieri. Ca să nu mai zic că, la ora când am ajuns eu în Franța, existau încă enorm de multe posibilități pentru ajutorarea refugiaților. Mi-am luat cu mine cele trei cărți de poezie pe care le publicasem, cineva îmi dăduse o adresă să mă duc la Institut Catholique care îi ajuta pe refugiați. M-am trezit, cu cele două valize și cele trei cărți de poezie, în fața unui domn, am pus cărțile pe masa lui și i-am spus: Je suis écrivain roumain, je suis en train de demander l’asile politique…nu am unde să stau, la care el aproape că s-a panicat. Nu știa ce să-mi dea, ce cameră mai bună să-mi ofere și unde să mă plaseze. Pentru că eram un om care îi arătasem că am publicat trei cărți de poezie. Știu că am stat opt luni într-un cămin, câte opt în cameră, însă nu era o problemă căci în căminele Grozăvești stătusem tot în aglomerație, șapte-opt în cameră…Eram lângă Esplanada Invalizilor. Ieșeam la opt jumătate din cămin, Parisul era acolo, mă duceam la Fobourg, citeam toată ziua, mă mai și plimbam, am fost fericit. Ca un zeu. Am început să scriu. După aceea m-am mai dus și în Anglia, am încercat să scriu și în engleză, dar era prea târziu să mai învăț bine engleza. Cred că raportul dintre engleză și franceză este următorul: despre limba engleza, oamenii au senzația că o învață repede….2000 de cuvinte, și după aceea crezi că știi engleza. Dar dacă vrei să scrii literatură în limba engleză îți dai seama că este o limbă mult mai dificilă, pentru că în momentul când vrei să scrii teatru în limba engleză îți dai seama că fiecare categorie socială vorbește într-un anumit slang, într-un anumit argou. Când nu cunoști acel argou al fiecărei categorii sociale pe care o captezi în piesa sau în literatura ta, începi să scrii prost în engleză. Or, limba franceză era mult mai aproape de mine, ceea ce nu înseamnă că nu am lucrat totuși vreo trei ani cu conjugări, cu declinări, cu dicționarul, traducându-mi piesele, și la un moment dat, finalmente, s-a întâmplat miracolul…Căci eu, totuși, venisem în Franța cu 2000 de pagini de teatru scrise, nu eram un autor necopt, ca să zic așa, eram un autor format. Tot așa, printr-o anecdotă, vă spun că în căminul acela eu nu îndrăznisem să vin cu toate piesele din România după mine. Ar fi fost suspect. Deci, i-am transmis lui taică-meu următorul mesaj: să-mi trimită câte zece pagini fotocopiate din piesele mele, în fiecare din scrisorile noastre. Prin urmare, în scrisoare să-mi scrie „Draga Matei, noi suntem bine sănătoși” iar după aceea să urmeze paginile fotocopiate din piesele mele…Până la sfârșit. Zece pagini. Iar la final, „te îmbrățișăm cu drag. Pa”. Și așa mi-au sosit vreo cincizeci de plicuri timp de un an jumătate, cu tot ce era teatru scris…Să fi fost proști ăia de la Cenzură? Să fi fost complici? Pentru că erau atât de mulți complici, totuși, la toate nivelurile…Important e faptul că mi-au lăsat, totuși, textele să vină în Franța…Și le-am tradus încetul cu încetul…În 91 am luat un premiu, la un festival de lecturi….

…cred că responsabilii culturali români ar trebui să facă un pelerinaj sau un stagiu, să înțeleagă cum se găsesc banii în Franța pentru Cultură. Franța, pentru un om de teatru, este un loc paradiziac


….Și după aceea mi-am dat seama în ce măsură Franța, pentru un om de teatru, este un loc paradiziac. Sistemul francez de finanțare a activității teatrale este absolut uluitor, în sensul că există bani pentru companiile private, există bani pentru cei care vor să scrie, există sisteme de achiziții de piese, există bani pentru companii care vor să producă spectacole. Cred că în Franța am „ras” tot ce se putea ca bursă și ca sistem de ajutorare pentru dramaturgi. Imediat ce am avut prima piesă jucată am avut și o bursă de încurajare pentru a scrie alte piese. După aceea am avut burse pentru rezidențe în diverse fundații unde am scris, am avut ajutoare pentru montarea pieselor mele, am avut la un moment dat o bursa de an sabatic…Ca model de finanțare a culturii, cred că nu avem unul mai bun decât Franța în Europa și cred că responsabilii culturali români ar trebui să facă un pelerinaj sau un stagiu, să înțeleagă cum se găsesc banii în Franța pentru cultură. Sigur că există câte un etaj teatral pentru fiecare tip de public, dar ele nu se întâlnesc, bunăoară publicul care se duce la teatrele de bulevard cu cel care se duce la teatrele experimentale. Dar nu e nicio problemă. Este loc pentru toată lumea. Sunt 500 sau 600 de spectacole de teatru pe zi la Paris, oamenii nu se întâlnesc, dar asta nu înseamnă că sălile sunt goale. Și mai e un lucru foarte important în Franța: există acele mii de săli de buzunar. Teatrele de buzunar. Parisul are în jur de 200 de teatre de buzunar, cu între 40 și 100 de locuri, unde de fapt sunt marile laboratoare pentru descoperirea autorilor noi, și unde companii tinere sau mai puțin tinere își asumă riscuri estetice. Asta însemnă: montezi un autor nou, într-o sală de 60 de locuri. Chiar dacă pierzi bani, nu e o catastrofă. Nu e ca în teatrele subvenționate, în care dacă ai ratat un spectacol sunt poate mii de euro care se duc pe apa sâmbetei. Eu am fost foarte mult jucat în asemenea teatre de buzunar, teatre mici care există în toate marile orașe franceze, în toate micile orașe franceze, în toate micile localități și foarte des la Festivalul de la Avignon, care este efectiv un mare tur de teatru, care crește mereu …Când, în 1990, am participat și eu pentru prima oară, erau 300 de spectacole pe festival. Anul trecut (2006), erau 700 de spectacole pe festival. Ritmul crește. E un târg de teatru. E o bursă de spectacole, unde vin autorii, vin companiile, vin directorii de teatru și producătorii sau amatorii potențiali, care cumpără spectacolele prezentate de diverse trupe, companii. Festivalul de la Avignon, împreună cu cel de la Edinburgh , cred că sunt primele două ca importanță în Europa, și cred că pe locul trei vine acum Festivalul de la Sibiu, care este cu adevărat foarte important. Anul trecut erau 50 de țări reprezentate aici cu spectacole. Anul acesta Sibiul este și Capitală Culturală Europeană , adică Sibiul este o adevărată locomotivă culturală și teatrală pentru România.


…părerea mea este că suntem în fața unei faze de hipnoze colective în fața Occidentului și mai ales în fața Americii, și am uitat acum să ne uităm unii la alții



Aș vrea să vă mai spun că limba franceză m-a ajutat enorm să-mi vând piesele. Eu am fost creator, eu am fost negustor. Piesele mele, scrise în franceză, trimise sau descoperite de alții, au fost traduse în numeroase limbi. Asta nu înseamnă că sunt jucate tot timpul peste tot. Dar chiar și în țări „bizare”, ca să zic așa, am avut două spectacole, un exemplu, în Iran . Și, cum rezistență culturală există peste tot, chiar două piese mi-au fost publicate de un editor „Femeia ca un câmp de luptă” și „Frumoasa călătorie a urșilor Panda…” și jucate în Iran. Am acasă cărticica, iar poza mea e, și ea, acolo.. .Din limba franceză mi s-au tradus piese în turcă, în finlandeză, în islandeză…Ceea ce este uluitor, este că mi s-au tradus din franceză piese și în limbile țărilor care sunt vecine cu România. Din franceză am fost tradus în ucraineană, în bulgară, în maghiară…Părerea mea este că suntem în fața unei faze de hipnoze colective în fața Occidentului și mai ales în fața Americii, și am uitat acum să ne uităm unii la alții, toți sunt în hipnoză față de lumea anglo-saxonă, așa cum altădată eram obligați să fraternizăm, dar astăzi puțină lume mai învață limba bulgară, maghiară, ucrainiană, sârba…Toată lumea vrea să învețe englezește…Nu ne mai uităm unii la alții…la vecini….și sunt lucruri extraordinare acolo pe care cei care pot le descoperă într-o limbă de circulație internațională…




(Conferință susținută în amfiteatrul „Dimitrie Leonida” de către celebrul dramaturg european, pe data de 31 martie, când s-a aflat acasă, în Bucovina, pentru a lansa volumul „Omul-pubelă. Femeia ca un câmp de luptă”, Editura Cartea Românească, București, 2006 și pentru a celebra alături de părinți Paștele 2007.)


Text stabilit de Angela FURTUNÃ

Scriitoare, publicistă
Membră a Uniunii Scriitorilor din România
[email protected]
http://laurencejth.over-blog.net/






.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!