poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2092 .



„Între Păunescu și Goma, năstrușnica noastră societate postdecembristă a optat pentru cel dintîi\"
presa [ ]
Angela Furtună in dialog cu Gheorghe Grigurcu

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [angela furtuna ]

2006-01-14  |     | 



„ÎNTRE PÃUNESCU ȘI GOMA, NÃSTRUȘNICA NOASTRÃ SOCIETATE POSTDECEMBRISTÃ A OPTAT PENTRU CEL DINTÎI”











Angela Furtună în dialog cu Gheorghe Grigurcu












„Să admitem: nu sîntem suficient de autentici în analiza și sancționarea unor scriitori mai vechi și mai noi. Preconcepțiile „epocii de aur” (ale cărei importante realizări creatoare, în răspăr cu pretențiile oficiale și cu grilele cenzurii, nu dorim nici o clipă a le contesta) funcționează și astăzi ca un pat procustian în forul nostru intim lenevit, dezgustat, dezolat. ”



Stimate Domnule Gheorghe Grigurcu, sînteți primul mare critic român, care, după 1989, a atras atenția cu obstinație și neîndurare (spre exasperarea multor confrați) asupra „crimelor de gîndire”, cele care au închis gura atîtor scriitori români în ultimii șaizeci de ani sau le-au distorsionat personalitatea, conștiința ori feed-back-ul comportamental, opera. Au apărut, însă, în ultimii ani, și încă înarmați cu probe, critici ai criticului contestatar Gheorghe Grigurcu. Așadar, este adevărat că ați devenit mai moderat, mai nuanțat și chiar mai conciliant?

- Poate ar fi fost mai bine, într-un fel, pentru mine, dar nu am impresia că s-ar întîmpla așa ceva. După o viață în care am ilustrat anume atitudini, un fel de a fi (intelectual), mi-ar fi greu să mă mai schimb, chiar foarte greu. Ba încă mi-am sporit numărul „adversarilor”, scriind disociativ nu doar în raport cu Eugen Barbu, Adrian Păunescu, M.Ungheanu, D.R.Popescu, Maria Banuș, Nina Cassian, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ion Gheorghe, Zoe Dumitrescu- Bușulenga, Ov.S. Crohmălniceanu, Ion Ianoși, Z. Ornea, Grigore Vieru, ci și în raport cu Eugen Simion, Adrian Marino, Augustin Buzura, Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, Mircea Iorgulescu, Andrei Cornea, Ion Simuț etc. În mod neașteptat, Ion Bogdan Lefter afirmă într-o carte a d-sale că aș „conta” ca prezență critică doar pînă în 1989! De parcă nu din acel an-jalon, cînd a dispărut cenzura instituțională, am putut scrie liber despre cei ce au purtat (poartă) stigmatul comunismului și care pînă atunci se aflau sub poala proteguirii oficiale ! Să precizez că e vorba de „ființe de hîrtie” și nu de oameni aievea pe care aș fi incapabil de a-i „urî”, pe care, dacă i-aș întîlni în societate, i-aș trata conform prescripțiilor civilității. Înțeleg polemica drept un exercițiu al inteligenței și al bunului-simț, care e, la rîndu-i, o probă a inteligenței necesară pentru a purifica climatul literar, pentru a restabili condițiile în care adevărul (sau, dacă vreți, adevărurile, căci nu putem deține un monopol pentru ceea ce în artă poartă o inalienabilă sarcină subiectivă) să se poată rosti în voie. Dar și o cale de manifestare temperamentală. Polemistul răspunde unei „chemări”, aidoma unui cîntăreț sau a unui sportiv. Nu-i putem pretinde să nu se manifeste în direcția conformației, mă rog, înzestrării sale particulare, ci doar să respecte regulile jocului și, natural, să aibă...succes.


Desigur, „minciuna gangsterismului politic comunist era una, bizantinismul cultural post-decembrist e alta”, și aș adăuga faptul că la generațiile mai vechi aceste două maladii spirituale s-au suprapus, au interferat, au generat mentalități hibride foarte „originale”. Ce a scos la iveală, în cincisprezece ani de postdecembrism, acel „bizantinism cultural”?


- Ar fi multe de spus și, evident, în cazul dialogului nostru, subiectul ar putea fi doar schițat. Aveți dreptate atunci cînd afirmați că cele două maladii spirituale s-au interferat și au produs „hibride originale”, în consonanță cu „democrația”, și ea „originală” (democratura! ), promulgată de puterea post-comunistă. „Originalitatea” decepționantă a criticii noastre actuale (din fericire, nu în întregime! ) o constituie o continuitate care nu se recunoaște pe sine sau, dacă preferați, o „înnoire” pe care n-am putea-o recunoaște ca atare! Cu alte cuvinte o stagnare mlăștinoasă în vechile calificări, scheme, ierarhii, întovărășită de o grozavă spaimă de revizuirile care, admise în principiu, în chip ipocrit, nu sînt puse în practică și, pe deasupra, se văd reprimate brutal acolo unde se ivesc. Ceea ce s-a produs bine-rău, dar nu fără concursul sinistrei conjuncții dintre cenzură și colaboraționism și nu fără o diasporă tot mai consistentă sortită prohibiției, se păstrează ca o structură sacră, firește aducătoare de profit pentru paznicii templului. Întristătoare e împrejurarea că sînt vădit supralicitați Marin Preda, Nichita Stănescu, D.R. Popescu, Marin Sorescu, Augustin Buzura ș.a., cît și consecințele ei și anume împingerea în umbră a altor autori care nu au încă parte de mediatizarea și fixarea în conștiința publică ce li se cuvin. La debutul lor, de altminteri întîrziat, M. Ivănescu, Leonid Dimov, Emil Brumaru au fost primiți cu răceală, excepție făcînd cel ce vă vorbește (despre Dimov am scris cel dintîi o cronică, însoțită de un anumit entuziasm pe care, iată, timpul îl confirmă tot mai mult). Dar sînt ei oare așezați, măcar la ceasul de față, în manualele școlare, în mintea cetățeanului nespecializat, deasupra sau măcar măcar alături de vedetele șaizeciste „consacrate” inițial? C. Abăluță e un caz frapant de nerecunoaștere. Petre Stoica riscă a fi tratat ca un marginal, iar Florin Mugur, Daniel Turcea, Dan Laurențiu să treacă direct în uitare. Cu excepția lui Ștefan Augustin Doinaș care a „răzbit”, ceilalți membri ai Cercului literar de la Sibiu sînt tot mai mult abordați ca și cum ar face parte dintr-o rezervație pentru specialiști iară nu dintr-un teritoriu de acces obștesc. Ce să mai zicem despre un mare prozator, despre un intelectual de-o impresionantă complexitate precum Radu Petrescu? O rețea de prejudecăți continuă a ne împăienjeni vederea, a sabota nu o dată contactul nostru genuin cu valorile estetice. Să admitem: nu sîntem suficient de autentici în analiza și sanționarea unor scriitori mai vechi și mai noi. Preconcepțiile „epocii de aur” (ale cărei importante realizări creatoare, în răspăr cu pretențiile oficiale și cu grilele cenzurii, nu dorim nici o clipă a le contesta) funcționează și astăzi ca un pat procustian în forul nostru intim lenevit, dezgustat, dezolat. Baudelaire spunea: „Mijlocul de a fi original: sinceritatea absolută”. Cînd o vom dobîndi?


„...cenzura n-a dispărut. Ea dispune încă de unele resorturi politice, explicabile într-un context în care persistă sechele totalitare, însă, în principal, e vorba de manevrele unor interese individuale ori de grup ce aplică tactica eliminării textelor „neconvenabile” în sfera lor de „putere” publicistică. ”





- A trecut suficient timp de la „revoluție”, spre a ne putea da seama că în perioada pe care o traversăm acum artistul este bîntuit de un nou puseu dilematic. Doamna Monica Lovinescu scria altădată că „ a rămîne om, de-a lungul stalinismului, a fost mai important decît a fi scriitor. Nu s-a mai scris cu condeiul, s-a scris cu întreaga ființă. Existența, apărată de lașități, de demisii spirituale, de aranjamente pe (la) spatele semenilor, a devenit singura operă cu putință”. Nu găsiți că aceste cuvinte descriu un cod uman de mare actualitate ? Și, numai aruncînd o privire (cumsecade) în ograda scriitoricească de azi...


- Precum în marea majoritate a cazurilor, Doamna, incomparabila Doamnă a culturii noastre care este Monica Lovinescu, avea dreptate. Niciodată mai limpede decît în perioadele de criză nu se vede că scrisul nu e un simplu artificiu, un capriciu, un joc impenitent, ci o funcție angajată a ființei. Compromisurile schilodesc în egală măsură ființa morală și produsul său scriptic. Un exemplu: romanul așa-zisului „obsedant deceniu”, care se străduia să mixeze o jumătate de „curaj” referitor la consemnarea ticăloșiilor din prima perioadă, stalinist-dejistă, a comunismului indigen cu elogiul, fie și implicit, al comunismului, chipurile „de omenie”, patronat de dictatura ceaușistă. Al. Ivasiuc, C.Þoiu, D.R. Popescu s-au întrecut pe sine în comiterea acestui fals estetic-etic, compunînd colaje menite a sugera o expiere a regimului abuziv, nu fără alunecări pe panta naționalistă ce divulga cunoscuta împletire a totalitarismului de stînga, în faza finală, cu cel de dreapta. Și, nu în ultimul rînd, Marin Preda, care a fost probabil cel mai conjunctural prozator român, rescriindu-și cărțile de la o ediție la alta, cu o febricitantă dorință de a fi cît mai fidel „liniei” partidului celei atît de sinuoase, așa cum a documentat cu acribie George Geacăr, într-un studiu recent apărut. Revenind la Doamna Monica Lovinescu, în pofida respectului admirativ ce i-l purtăm, ne îngăduim a-i reproșa acum, cu naturală mîhnire, ceea ce, după cîte știm, își reproșează și d-sa însăși. Și anume o supralicitare a cîtorva autori a căror ținută devenise deja dubioasă precum Preda, Sorescu și, întîi de toate, Eugen Simion, marele favorit, o lungă perioadă, al Europei libere (încă înainte de „revoluție”, eu unul eram în măsură a scrie despre numitul critic cu destule din rezervele cu care l-am tratat ulterior acelui moment de cotitură).


Cenzura politică a avut în comunism mecanisme care au fost deja dezvăluite. Vă rog să descrieți care sînt noile mecanisme ale cenzurii (inclusiv politice) și cum funcționează ele. Scriitorii tineri și foarte tineri vor să înțeleagă.


- Așa cum am arătat în mai multe rînduri, cu toate că desființată ca instituție, cenzura n-a dispărut. Ea dispune încă de unele resorturi politice, explicabile într-un context în care persistă sechele totalitare, însă, în principal, e vorba de manevrele unor interese individuale ori de grup ce aplică tactica eliminării textelor „neconvenabile” în sfera lor de „putere” publicistică. Există personaje tabu, subiete tabu. Dacă te referi la ele dintr-un unghi neortodox, suficiente reviste ori edituri din țară nu vor ezita a nu te publica. Nota bene : nu se află în chestiune doar periodice periferice, de însemnătate secundară, ci și unele dintre cele mai de vază. Vorbesc în deplină cunoștință de cauză, drept urmare a unor experiențe personale ori ale unora pe care le-au avut o seamă de colegi de scris care ne-au făcut să înțelegem că nu putem „fluiera” în bisericuțele unor grupuri unde nu este admis decît tonul evlavios al slujbelor celebratoare.



Considerați că unii scriitori foarte publici care și-au asumat în ultima vreme povara „gestiunii morale” (pe care o cultivă în chip de predicatori pe toate canalele media ) se găsesc, în momentul de față, bine și cu îndreptățire distribuiți în aceste roluri?


- Diderot observa în Paradox despre actor: „Sensibilitatea extremă îi face pe actori mediocri; sensibilitatea mijlocie face puzderie de actori proști, iar lipsa totală de sensibilitate îi pregătește pe actorii inegalabili”. La cine credeți că mă gîndesc în marginea acestor linii? Mai întîi la Adrian Păunescu, marele cabotin care și-a compus în ultimii ani o mască à la Victor Hugo pe un trup falstaffian, vituperînd, proclamînd, vaticinînd măreț.. Mi-am dat seama că bardul de la Bârca își poate duce arta simulării unor ipostaze de generoasă rezonanță pînă la a vărsa în public lacrimi de crocodil. Azi varsă lacrimi în contul părinților bătrîni, al copiilor abandonați, al țăranilor loviți de soartă etc, așa cum odinioară vărsa lacrimi de admirație și gratitudine la adresa Geniului Carpaților. E adevărat că Păunescu constelează mai rar micile ecrane în ultimele luni, se pare că datorită unei reglementări care, dată fiind calitatea d-sale de parlamentar, îi restrînge dreptul de revărsare histrionică . S-a impus însă o altă figură: Mircea Dinescu. N-am intenția a-l jigni așezîndu-l pe aceeași treaptă cu admiratorul nr. 1 al lui Ceaușescu, deși...deși fostul disident și excepționalul poet, atît de prosper în anii de după decembrie '89, are un ce comun cu scriitorii, gazetarii, tribunii valahi, specific pliați pe vremuri, fie și în răspăr. Aceeași grupă de sînge stilistic ! Elocința d-sale, de un baroc balcanic inițial mai supravegheat estetic, a devenit tot mai libertină, mai vehementă, mai stropșită. Dacă în tandemul televizat cu echidistantul amic Pleșu ce arborează un aer flegmatic lucrurile se mai dreg oarecum, în coloanele gazetei Gândul adesea o iau razna. O vulgaritate stînjenitoare se lăfăie în frazele ce voindu-se spirituale devin doar grosiere, ce voindu-se satirice devin doar de prost gust. Imaginea grafiată cu volute de cît de prețioase pe atît de zadarnice se îneacă într-un mîl suburban..Cît despre poetul echinoxist de altcîndva, ajuns, mai la vale ori (mai știi?) mai la deal, și consilier al lui...Adrian Năstase, pe numele d-sale Emil Hurezeanu, cu alt prilej.


Nu sînteți un om mediatizat pe canalele presei audio-vizuale, deși în chiar aceste momente cînd, sub ochii noștri se crează un nou tip de civilizație (inclusiv pe tărîmul culturii și al mentalităților), Domnia Voastră, prin omniprezența critică în toate orizonturile presei culturale scrise, sînteți, totuși, unul dintre martorii critici cei mai lucizi. De ce vă evită televiziunea? Sau nu credeți în acest canal al comunicării? Ce ar trebui să fie televiziunea, și mai ales televiziunea culturală?


- N-are importanță, vă asigur, faptul că mă „evită” televiziunea. Consumator ca tot omul contemporan al imaginilor vorbitoare, nu pot însă a nu deplora kitsch-ul ce-l promovează s-ar zice într-o progresie diabolică pe motivul că astfel ar satisface „gustul marelui public” și că, în consecință, i-ar crește ratingul. Orice rol formativ presupus că ar trebui să-l îndeplinească instituția în cauză nu se spulberă oare, în felul acesta, în maniera cea mai jalnică? În loc de a modela un nivel de cultură al masselor, ea se tîrîie, cu impudoarea de a-și recunoaște programatic comportamentul și de-a se mîndri cu un asemenea comportament, la coada celui mai primitiv segment al acestora. E ca și cum un profesor și-ar consulta temător, în fiecare clipă, elevii, dacă lecțiile nu sînt prea grele și dacă preferă să-și facă temele ori să bată mingea, și ar ține seama cu strictețe de opinia loazelor.





„ În marea lor majoritate, actualii diriguitori ai vieții noastre culturale din provincie, ca și marea majoritate a demnitarilor, nu sînt decît activiști ori tehnocrați ai vechiului regim, „reciclați” vag sau...deloc! ”



Judecînd după larga participare a Domniei Voastre în aproape toate revistele literare românești, aș trage două concluzii: întîi, că sînteți singurul scriitor și critic român care cîștigă și trăiește numai din ce publică, dar, mai apoi, că este de mirare faptul că nu aveți deja, în ciuda unei prestigioase prestații cultural-scriitoricești și morale, și propria revistă deja la fel de prestigioasă, și un cenaclu, și propria școală de literatură, care să vă fi urmat cu sonoritate și impact direcția. Credeți că am atins, aici, un punct dureros al destinului Domniei Voastre, un punct vecin cu teritoriul lui „nimeni nu-i profet în țara lui”?


- A fost odată ca niciodată! Am avut o revistă „proprie”, Columna, apărută în Amarul Tîrg (o revistă din Capitală titra: „Miracolul de la Tg.-Jiu!”) și dispărută după numai cîteva numere – ghiciți fără îndoială de ce! – din lipsă de suport financiar. Numeroase nume prestigioase din țară și din străinătate care au onorat-o cu colaborarea lor nu i-au impresionat pe culturnicii locali cu suflul Cîntării României rămas în auz și cu obtuzitatea fără leac pe care propaganda comunistă a imprimat directiva desconsiderării „de clasă” pentru actul de cultură. Relația e simplă. În marea lor majoritate, actualii diriguitori ai vieții noastre culturale din provincie, ca și marea majoritate a demnitarilor, nu sînt decît activiști ori tehnocrați ai vechiului regim, „reciclați” vag sau...deloc! Sub pojghița limbajului ușor primenit stăruie stratul gros al „școlii” totalitare. Or, propaganda comunistă, între alte mișelii, a comis-o și pe aceasta: a inculcat muncitorilor și țăranilor, adică „oamenilor muncii” (în exclusivitate!) disprețul față de intelectuali, aparținători prin dogmă marxist-leninistă, burgheziei, id est unei clase inferioare. Nu degeaba hoardele minerești scandau: „Noi muncim, nu gîndim!” Mă izbesc mereu de această mentalitate, pînă și-n reflexul tinerilor de azi proveniți „de jos”. În locul respectului datorat altui soi de muncă decît cea fizică, bizuită pe o anevoioasă pregătire, dacă nu și pe vocație, o suspiciune, o mefiență strîmbă, dacă nu direct o sfidare! Autoritățile din prezent ale Amarului Tîrg au rămas la stadiul ultim, cel mai degradat al cîrmuirii ceaușiste: cel în care nici măcar slujirea politică cea mai fățișă, adularea cîrmaciului și a consoartei sale nu mai erau retribuite. „Scriitorii e pe gratis” alcătuiește una din devizele corupției „multilateral dezvoltate” ce s-a perpetuat în provincia băștinașă, pe filiera pesedistă bună conducătoare de turpitudini, sufocînd viața revistei Columna.


Ce legătură credeți că există între Domnia Voastră și „demonia” politică ce caracterizează vremurile cu care sîntem contemporani?


- Într-adevăr, trăim în atmosfera unei „demonii” politice. Luptăm împotriva terorismului, oficialmente afiliați axei Washington – Londra, dar un terorist sonor precum generalul Pleșiță, brav camarad al lui Carlos Șacalul, și la fel de brav torționar al disidenților noștri, zburdă în libertate, alături de alți criminali precum generalii Stănculescu – picior de ghips și Chițac, condamnați odată la cuvenita pușcărie și exonerați de pedeapsă de căte justiția iliesciană. Ne caracterizează o sumbră neseriozitate. Cum am putea trece cu vederea următoarea asimetrie bătătoare la ochi? Pe de o parte principalii tenori ai cultului ceaușist dețin importante demnități în Parlament și în viața politică (Adrian Păunescu, Corneliu Vadim Tudor, Mihai Ungheanu) ori sînt premiați, onorați cu atribuții din partea Ministerului Culturii (D.R. Popescu), pe de altă parte victimele regimului comunist din țară și din diaspora se văd minimalizate, date la o parte, scoase din circuit. Un caz teribil este cel al lui Paul Goma. Între Păunescu și Goma, năstrușnica noastră societate postdecembristă a optat pentru cel dintîi. Să-i fie de bine! Personalitatea lui Goma, puternică deopotrivă în sfera civică și în cea a expresivității literare, incomodează, drept care i se pun în cîrcă cîteva inadvertențe, cîteva accente prea inflamate, eclipsîndu-se liniile sale generale, statura de excepție a scriitorului căruia nu ne îndoim că posteritatea îi va acorda un loc central în tabloul epocii. Cînd foarte mulți dintre contemporani vor fi uitați, despre Goma, acest Soljenițîn român, se va vorbi mult. Din păcate, a i se da în cap faimosului anticomunist a devenit la noi un sport național! Mai nou i se reproșează, să recunoaștem, nu fără o parțială îndreptățire, postura antisemită. Neîndoios, orice resentiment pe criterii etnice sau de clasă e profund reprobabil, dar se cuvine a evita o condamnare de plano, imaginea neagră fără nuanțe, în absența unei analize cumpănite. Dacă nu-l putem urma pe Goma (care, să nu uităm, fiind căsătorit cu o evreică și avînd un fiu pe jumătate evreu, cît de... antisemit ar putea fi în fond?), în momentele în care retorica sa efervescentă dă de înțeles că evreitatea ar fi în sine o sursă a Răului, pletora de fapte pe care ni le oferă corespunde în cea mai amplă măsură unor realități indenegabile. Să stăm strîmb și să judecăm drept. Cum se face că vîrful de lance al comunismului în perioada sa cea mai cumplită a cuprins un număr de evrei, într-o uriașă disproporție cu procentul pe care îl reprezentau ei din populația țării? E un fenomen de o rigoare matematică ce pretinde explicații. A-i învinovăți pe toți evreii de colaboraționism ar fi o aberație, însă a nu ține seama de enormul lor aflux spre propaganda și transformarea în act a comunismului n-ar constitui o atitudine convențională, o artificială complezență? O escamotare a adevărului? Se impun explicații politice, sociologice, psihologice. La urma urmei, dacă alte popoare suportă cu seninătate fișe de caracter, însumînd calități și eventuale scăderi, precum, între multe altele, cele cuprinse în celebra carte a contelui Keyserling, L’ analise spectrale de l’Europe, de ce numai evreii s-ar sustrage unei atari caracterizări situate la întîlnirea inevitabilelor subiectivități cu obiectivitatea unor percepții generalizate? O discriminare pozitivă prea accentuată nu riscă a stîrni reacții similare celor produse de o discriminare negativă? Holocaustul, indiscutabil o crimă odioasă pentru care poate că nu găsim cuvinte destul de aspre spre a o osîndi, trebuie plasat în context. Nu doar evreii au suferit ororile nazismului ci și alte popoare, după cum nu doar nazismul se cuvine țintuit la stîlpul infamiei, inclusiv prin pedepsirea pînă la capăt a tuturor celor vinovați, ci, în egală măsură, și comunismul. Se manifestă însă o anume tendință izolaționistă a temei holocaustului, o trufie a sa care nu e de bun augur. O aroganță a suferinței ce riscă a o face antipatică. Pentru a fi receptate rezonabil, atît momentele de glorie cît și cele de degradare ale omenirii se cuvin puse în relație, integrate unei sensibilități fără parcelări și unei conștiințe globale, nu-i așa? Vizitînd Sighetul, unde i s-a amenajat o Casă memorială și unde a fost primit cu onoruri de însuși președintele țării, Elie Wiesel n-a găsit timp pentru a trece și pe la Memorialul Sighet, muzeul fărădelegilor regimului comunist, organizat în temnița unde și-a găsit sfîrșitul o mare parte din elita politică și intelectuală a României interbelice. E o omisiune semnificativă...Vă rog să nu mă înțelegeți greșit. Apreciez poporul evreu ca pe unul dintre cele mai dotate ale lumii din care își trage rădăcina religia creștină, așadar un filon capital al culturii și civilizației din care ne împărtășim (celelalte două fiind, potrivit lui Valéry, filosofia greacă și dreptul latin). Primul scriitor pe care l-am cunoscut în carne și oase, în ultimul meu an de liceu, a fost Ury Benador, autorul romanului Ghetto veac XX, iar unul din cei mai dragi inimii mele prieten a fost poetul Florin Mugur pe care-l menționez din nou în rîndul nedreptățiților zilei de azi, atît de expeditive, atît de confuze. Mama mea îmi povestea că a întîlnit în Basarabia copilăriei și tinereții sale numeroși evrei, oameni foarte vrednici, de cele mai multe ori săraci, departe de a fi „lipitorile statului” (vorba lui Alecsandri) și departe de agitația comunistă. Însă nu pot trece sub tăcere ceea ce gîndesc, ceea ce simt, ceea ce gîndesc și simt, sînt sigur, mulți semeni ai noștri. Atît de binevenită la un moment dat, „corectitudinea politică”, antidot al injustițiilor, scut al defavorizaților, poate duce, după cum s-a remarcat nu o dată, la excese de sens contrar. Oricum, tabuizarea discuțiilor legate de evrei, sub pretextul antisemitismului, mi se pare o eroare, cu efecte ce pot scăpa lesne de sub control. Iar anti-antisemitismul, împins, din exces de zel, în direcții extravagante (hélas! Gabriel Liiceanu, Nicolae Manolescu), poate constitui un mare handicap al etniei în cauză. Nimic n-ar putea compromite mai grav militantismul semit, pe care-l înțeleg și îl simpatizez în limitele sale de bun-simț, decît vînătoarea de vrăjitoare...antisemite!


„ Noțiunile de majoritate și minoritate n-au nici un sens în lumea valorilor spiritului. Acestea au fost, sînt și vor fi plăsmuite de elite, de personalități creatoare abrupte, prin forța lucrurilor foarte puține față de membrii colectivităților din care provin și asupra cărora reverberează opera lor. ”





- V-ați dedicat exilului interior (mai ales după „alegerea domiciliului forțat în Amarul Tîrg”) cu toată convingerea și perseverența. Doresc să vă cer, cu respect, un efort de imaginație, și să vă rog să-mi vorbiți despre Gheorghe Grigurcu, așa cum ar fi fost el ca personaj al exilului reprezentat de diaspora. Vă încearcă omenești îndoieli, nostalgii și regrete că nu a fost odată șu un altfel de destin? De ce nu ați ales să plecați din România?


- Ziceți că m-am „dedicat exilului interior cu toată convingerea și perseverența” ! E amuzant. E ca și cum m-aș fi „dedicat” nu unei culturi de garoafe și trandafiri, ci uneia de pălămidă și cucută. La nevoie merge și așa, nu? O alternativă ar fi fost, teoretic, emigrarea, exilul propriu-zis. Nu l-am acceptat, dacă mă gîndesc bine, din pricina unor, ca să spun așa, slăbiciuni personale. M-am simțit, din primii ani ai școlarității, un tip conștiincios, așezat, laborios, de factură burgheză (dacă vreți și cu conotația peiorativă corespunzătoare). Premiant (întîi) permanent, care a ajuns să-și dorească o carieră universitară ori activitatea la o revistă relevantă în a cărei redacție să se simtă în largul său. Visuri deșarte, de adolescent romantic! Datoria împlinită cu trudă s-a văzut că nu-i slujește la nimic, în schimb i-a adus considerabil gustul imprevizibilului, al plonjării în necunoscut, al aventurii. Paginile citite ca și paginile scrise au alcătuit unicul ecran pe care s-au proiectat asemena impulsuri nestrăine totuși unei structuri de artist. Structură, în cazul în speță, puternic emoțională, sensibilă pînă la cote primejdioase, vulnerabilă mereu, atașată familiei ca mediu ideal. Mi s-a părut cu neputință a-i părăsi pe cei dragi, a-mi părăsi meleagul unor deprinderi, amintiri și speranțe, drept care am ajuns la cultura de pălămidă și cucută pe care o practic, vă asigur că și pe aceasta, cu o atenție devotată.


Bucuroși de ideea de democrație, care credeți că este rolul aristocrației intelectuale și literare într-un peisaj cultural precum cel de la noi?


- Să ne lămurim. Democrația e un concept politic, nu unul cultural. Și chiar sub unghi politic, e vorba, poate, așa cum afirma Churchill, de cea mai bună formă actuală de guvernare, dar nici pe departe de una perfectă (să ne amintim că Platon o socotea ambiguă, iar Aristotel degenerată!). Pentru optimiști, n-ar putea fi decît un bine relativ, pentru pesimiști un rău necesar. În cultură n-am putea înțelege din conceptul de democrație decît un mediu, favorabil, al comunicării, al asamblării funcționale a punctelor de vedere, grație libertății de care dispunem. Democrația e un cadru, nu un factor de creație. Noțiunile de majoritate și minoritate n-au nici un sens în lumea valorilor spiritului. Acestea au fost, sînt și vor fi plăsmuite de elite, de personalități creatoare abrupte, prin forța lucrurilor foarte puține față de membrii colectivităților din care provin și asupra cărora reverberează opera lor. Pseudocolectivismul comunist (pretinsa guvernare a celor mulți nu era decît paravanul după care exercițiul efectiv al suveranității era asigurat de cercuri uzurpatoare) a încercat să compromită conceptul de „aristocrație intelectuală și literară”, desigur în temeiul unui complex. Din atmosfera de dirijism, ideologizare forțată, cenzură a sistemului comunist, care, e drept, s-a redus după 1965, dar n-a dispărut niciodată, au rămas încă destule reziduuri nocive. Bunăoară un populism greu respirabil care dictează programele tv., „divertismentul” cum ar veni, așezat, așa cum spuneam și adineaori, la treapta cea mai scăzută a unei pretinse „cerințe publice”. Nu e oare o divagație tendențioasă, o diversiune urmărind să ne abată atenția de la catastrofalele neajunsuri ale vieții noastre obștești? Un praf (sclipici) aruncat în ochii noștri dezamăgiți zi de zi de ceea ce văd în jur? Un spectacol de circ cinic întrucît nici măcar nu însoțește pîinea ci încearcă a i se substitui? Apoi apare și sporește amețitor un fals șir de vedete. Dorinței cetățeanului de-a admira, de-a avea la îndemînă paradigme umane i se răspunde cu o invazie de cabotini, cîntăreți de manele, demimondene, fotbaliști și negustori de fotbaliști, caricatură a elitei, batjocură cruntă a ideii de valoare, tot astfel cum ignarii activiști totalitari întrupau parodia ideii de cîrmuire politică. Dar dacă ne referim și la sideranta mediocritate a clasei noastre politice din prezent, putem constata cu mîhnire perpetuarea unui cerc vicios pe o durată imprevizibilă.



„ Nu întîmplător politicienii au o antipatie reflexă față de scriitori, iar dictatorii îi văd ca pe niște dușmani personali. ”




Există părerea că între societate și creatorul de artă s-ar putea stabili relații cu mult mai bune decît cele ce există deja. Victimele cele mai numeroase ale propriei incapacități de a trăi propriul timp biologic în condițiile „oferite” de societate sînt poeții. Ce credeți, la modul cel mai realist, că ar putea modifica această nedreaptă dar crudă realitate?


- Am toate motivele să cred că „orînduiala cea crudă și nedreaptă” care-l marginalizează pe creatorul de artă va mai dura încă multă vreme. Deoarece așa stau lucrurile-n lume încît acesta se cade a fi privit ca o „oaie nagră”, ca un suspect, ca un tip care „tulbură sărbătoarea” prin antidestinul său, spre a ne folosi de vorba lui Malraux, punîndu-se de-a curmezișul vieții ce decurge de la sine, fără interogații asupra naturii sale, fără dubii, fără angoase. Ne place ori nu, poetul e resimțit ca un personaj demonic care practică o magie a limbajului transfigurat. „ A mînui savant o limbă, scria Baudelaire, înseamnă a practica un fel de vrăjitorie”. Te temi instinctiv de vrăji și de vrăjitori, îi eviți, i-ai vrea situați într-o izolare profilactică! Dar există și o altă față, părelnic opusă, a poetului discriminat. În ciuda aparențelor, el nu e fantast, un individ ce eludează realitatea, „cu capul în nori”, după cum nu șovăie a-l încondeia condescendența suficienței, ci un realist robust. La distanță de abstracțiuni, de scheme, de preconcepții descărnate, poetul mînuiește materia verbală în tensionata ei concretețe, conectînd-o la datele nemijlocite ale vieții. Forează realul pentru a-i descoperi miezurile. Străpunge vălurile imposturii, îi strică jocurile. „Marele poet, socotea Gottfried Benn, este un mare realist, foarte apropiat de toate realitățile; el ia asupra lui toate realitățile, e foate terestru”. Nu întîmplător politicienii au o antipatie reflexă față de scriitori, iar dictatorii îi văd ca pe niște dușmani personali.


Ce întrebare, pe care o așteptați de mult, nu vi s-a pus încă niciodată, după ce, totuși, ați traversat de-a lungul vieții experiența sutelor de întrebări cu care ați fost luat cu asalt?


- Nu-mi amintesc să mi se fi cerut vreodată să mă caracterizez pe mine însumi. Dacă mi-ați adresa, stimată și admirabilă poetă Angela Furtună, o astfel de întrebare, n-aș ezita a vă oferi următorul răspuns: semăn mult cu cîinele meu, Roky. Ca și el sînt afectuos, încăpățînat, ambițios, sensibil, neajutorat, tenace, neliniștit, tandru, nesupus, distras, irascibil, devotat. Recunosc însă că nu latru la lună, ci o contemplu în mod civilizat...




Suceava – Tg. Jiu (Amarul Tîrg)
August – Septembrie – Octombrie 2005


aparut in revista Hyperion, nr.4/ 2005


***

Blog Angela Furtuna

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!