Dimineața aceasta cețoasă. Privesc un turn de fildeș în mijlocul deșertului atomic, cu tine alături poate mort poate încă respirând ireparabilul. N-am mai vorbit demult despre iubire, despre banal, despre bestia aceasta pofticioasă lăfăindu-se la soare ca o reptilă cu ochii lungi și metalici. Încă așteaptă să ne naștem cuvintele, ciopârțește sufletele până la os, până în carnea care se trezește mirată de ea însăși, de scoica mirosind impasibil a toamnă, în care și-a adăpostit curând vreo iluzie.

Iubirea poate naște monștri, după chipul și asemănarea ei, asemenea leproșilor lui Giotto, gloata de nefericiți întinzând mâinile ca niște rădăcini de copac, străpungând cu ele aerul dintr-o dată greu. Suntem asemenea lor când ne lăsăm cuprinși de obsesia imperfectului, în absența celui de al doilea, geamănul-umbra-oglinda noastră adeverită în celălalt. Și ne trezim ciuntiți, înjumătățiți, picurând din noi, cu fiecare zi, din ce în ce mai mult altcineva.

Cine hotărăște toate acestea?
Deocamdată nu știm decât să iubim.
Despre restul vom vorbi altădată.