voi învăța și eu în cele din urmă să plec
atunci liniștea va avea culoarea absenței mele
boala nostalgia sau moartea sunt clișee
cel puțin așa am învățat din poeziile scrise de urmașii lui Nichita
prea multe cuvinte îmi spun că e acesta momentul
confesiuni pasagere o retorică îmbrăcată în cămașă de forță
elian coboară adânc într-o altă piatră albastră
piatra aceea se aruncă spre mările unei țări inocente
fără farduri măști sau incertitudini
un poet a trecut pe aici
actorul rămâne
poartă o pălărie violet și o grimasă roșie

astăzi am învățat încă o dată
că singurătatea e un clișeu
se poartă la butonieră dar niciodată nu se rostește
poezia nu este o scuză valabilă

uneori cuvintele tac

și totuși vă întreb
cine închide noaptea poarta cetății?

poate tu
cititorule