mi-a fost un dor de tine femeie
încât am uitat că mai exiști în mine
și
te-am căutat pe afară
pe acolo pe unde din întâmplare nu mai era nimic

deși eram convins că totul este deșertăciune
te-am zărit din satelit
cum mergeai lipăind cu picioarele desculțe
prin noroi

mi s-a părut mai sclipitor
pământul acela amestecat cu apă
decât înconvoierea ta
și ridurile de pe fața mângâiată
de multe ori din obișnuință

asta după ce am ajuns să mă prefac într-o peliculă subțire
de piele tăbăcită unde scriai în fiecare dimineață
epopeea lui ghilgameș

vezi

de aici
singura planetă vizibilă ești tu
și asta nu pentru că te iubesc
nu
ci pentru că îți place prea mult
să extragi rădăcinile acelea cubice
din volumul intrinsec
al distanței
dintre
îngemănare și plictis

desigur că nu e nicio concluzie de tras