copilăria se desface din chingi
cu exerciții de reproducere a formelor
care te fac să-nțelegi ceea ce-n grabă refuzi:
maladia nevindecabilă
te familiarizează cu dragostea,
crizele lasă pe adversari o lumină
când toate în jur sunt neclare.

singurul alfabet Braille la îndemână
sunt corpurile șterse de praf
și mișcările stângace
din momentul dispariției unui prieten.

oamenii sunt cruzi
pentru că se visează personaje,
dar niciun basm nu se suprapune cu viața
pentru că atunci când ți-e cu adevărat rău
ea se rescrie cu o viteză fulgerătoare
din bucăți de viitor.

bătrâna de la azil
îmi vorbește despre părăsire
și povestea-i pulsează
ca o inimă resuscitată.

trupul rămâne întreg după ruperi,
însă nu mai e localizabil.

câtă prefacere atâta ființă.