OFRANDÃ


Motto:
“Homo homini lupus”




Bărbatul - lup, femeia - căprioară,
Ipostaze vechi a două destine,
Femeia ce vremelnic e fecioară
Este purtată-n gândul lui de câine.

Și sufletul, sensibil, se-nfioară
De cruzimea viitoarei vânători,
Iar lupu-ar vrea s-o muște făr's-o doară
Și s-o mângâie a labelor strânsori.

Dar foamea, ce îi curge ca prin vine,
Innebunește gândul lui de fiară
Și nu mai știe de e rău sau bine
Și-ar vrea să o mânânce făr' să moară.

Căprioara știe de destinul ei,
Hipnotizată-i la vederea morții,
Abia schițeaz-un gest din vrerea ei
Și cade fulgerată-n voia sorții.

Iar lupul, ca un preot din vechime,
Inchinător altarelor barbare,
Despică pieptul căprioarei știme
Și inima i-o-ngroapă sub altare.

Apoi, în liniște, privește trupul,
De parcă l-ar vedea întâia oară...
O dramă consumată în tot timpul:
Bărbatul-lup, femeia - căprioară.