munți de ceață bărcile neputinței îi străbat spre o faleză imaginară și oricât ar părea de ciudat caravana universală a început printre noi deșertăciunile invadează cuvintele ziua și noaptea noaptea și ziua ecoul monstruos al tăcerii străpunge ceva pe care noi vrem să-l stăpânim deși devine din ce în ce mai straniu iar uneori chiar nu există o clipă dându-ne senzația că totul în lumea asta e zădarnic chiar dacă ne sculăm cu noaptea în cap inconștientele noastre cresc ziduri de ceară seara cad la pământ iar dimineața o iei de la capăt la strigătul anei inimi turnate se topesc în umbra ce se târăște mereu în praf și noroi unde nebuniile omului apar ca niște vitralii în care privim bezmetici ca niște îngeri în ochii cărora citim cum urlă prostia ceva mai devreme decât șireteniile vulpii apoi ne orientăm încotro se-ndreaptă lumea și din care parte vine semnul care n-a răsărit încă aici printre noi poetul descifrează nebuloasa singurătății aflată-n derivă fiincă acolo unde este totul nu se găsește nimic și oricât ar părea de simplu într-o cabină albă metalizată ca o zăpadă o tânără văduvă roșcată oferă o noapte unor șoferi undeva într-o parcare pe drumul național lui dumnezeu i s-a făcut milă iertându-i păcatele de unde vin ele oare sau cine vrea să dea cu piatra la un moment dat cineva mă bate la cap cu una dintre cele zece porunci după care fumez o țigară în timp ce fredonez un cântec în șapte volume oare câte dimensiuni are scena asta cu dimineți mai fericite în care joacă cea mai fericită văduvă din cartier acolo se ascund toate tainele lumii și oricât de ciudat ar părea stare asta nu doare atunci când văduva cea tânără ne dezbracă de cămașă cu forță după care o simțim ca o provocare ...