Părinte, săraca de ea, a murit într-o rochicioară veche,
subțire, aia în care zăcea ea, și așa o să fie
îmbrăcată și pe lumea ailaltă.

Eu i-am zis lu mă-sa, soru-mea:
„Schimb-o fată de rochia în care a murit
că așa umblă pe lumea ailaltă!” Însă ea n-a vrut.

Zâcea: „Las-o în asta, că asta îi plăcea ei.”
Și avea rochițe multe, noi.
Pe unele nici nu le purtase
că, de, săraca, dacă toată viața a zăcut la pat!

Că așa e pe lumea ailaltă.
Eu știu. Am avut un vis.

Eram la biserica aia a mea de-acasă.
O biserică veche. Cică e de trei sute de ani.
Și pe ușa dinspre miază-zi,
pe acolo pe unde intră cântărețul,
era o coadă de fete de la noi din sat care muriseră,
ce așteptau la ușa aia.

Și o mătușă de-a mea, sora lu tata,
a murit și ea săraca, vorbea cu mine.

Eu o întrebam:
„Ce e cu fetele astea de stau coadă la ușa bisericii?”
Și ea îmi spunea: „O vezi pe aia îmbrăcată în roșu!
E a lu dada Ioana de din vale, nevasta lu Pătru.”

Eu nu le știam, că erau de-o samă cu tata lu tata.

„A murit îmbrăcată în rochița aia”, îmi spunea ea.
Era singura îmbrăcată în roșu.

Și mai era una îmbrăcată în alb, în mireasă.
Și o întrebai din nou: „Dar aia de ce e îmbrăcată în mireasă?”
„A murit la nunta ei. Tot așa, dacă așa a fost îmbrăcată.
Așa e și pe lumea ailaltă.”

La noi în sat, pe când a fost războiul ăl mare,
au murit pe front patru băieți de la noi din sat.
Și pe ei i-am visat tot la biserică,
dar la ușa aia dinspre miază-noapte,
nu aia pe unde se intră în biserică,
ci pe unde se iese din biserică în noaptea Paștelui.

Așteptau și ei toți patru îmbrăcați în albastru,
militari cum se zice, că așa muriseră.

Și am văzut acolo și un băiat ca de paișpe ani.
Și am întrebat-o pe tușa: „Dar copilul ăla cine e?”
„E băiatul ăl mare a lui Vasile de pe ulița
ce duce la măgura de jos”, că satul
era între două măgure, „care
a murit călcat de căruță.”

Că murise călcat de căruța cu boi.

S-au speriat boii când veneau de la culesul porumbului
și el a tras de ei să-i oprească, s-a pus în fața lor,
dar boii au trecut peste el, și căruța plină la fel,
și a murit.

Și acum, aștepta în hainele ălea pline de sânge,
așa cum îl omorâseră boii.

Altădată, visam că mă duceam cu mama la vie,
că aveam vie dincolo de baltă, până în măgura de sus.
Și când să ajungem la vie, dăm de un gard mare
care se întindea dintr-o măgură în alta
făcut din cărămidă arsă.

Și doi bărbați râdeau de noi.
Era Ilie care o țânea pe una pe care o adusese din alt sat,
dar cu care nu aveam nimic,
și Moise care avea trei băieți și două fete,
toți făcuți cu Gheorghița.

Și râdeau de noi și ziceau:
„Să vedem cum mai ajungeți voi la vie acum!”

Și noi stăteam și ne uitam la zidul ăla.
Și mama era îmbrăcată în rochița în care murise.
Și noi două ne întrebam: „Cum mai ajungem la vie?”
Că de, de părinte, vezi că așa cum mori îmbrăcat
așa umbli și pe lumea ailaltă.

N-a vrut ea să-i facă nici prânz,
așa cum se face în zâua în care moare omul.
I-am zâs lu soru-mea:
„Cheamă și tu pe Leana, pe Ioana, pe Troica,
de acolo din vecini, și fă și tu prânz fetii!”

„Ia”, zâce ea, „bărbatu-meu e bolnav în pat”,
că vomita de câteva zâle, „și eu să mă țân de prânz!”

O fi și nemâncată pe acolo, părinte,
că m-a gonit și pe mine de la pomană.
Că a zâs cumnatu-meu, eu l-am auzât,
„Doamne, mă văzui să stau și cu țâganii la masă!”,
că veniseră doi țâgani, soți, și ei la pomană.

Dar ea a zâs, că nu bărbatu-său a zâs asta, ci că eu,
ca să pună țâganii pe mine să mă bată
și să mă gonească de la pomană.

De! Am zâs că e soru-mea și că i-a murit fata și că,
ce dacă nu vorbeam cu ea de trei ani,
mă duc să o ajut, că așa e bine.

Dar ea tot cu răutate.

Nici acum nu vorbesc cu ea de atunci.

Și fata aia a iei pe lumea ailaltă
tot în rochicioara aia veche o fi...