în visele pe care le am de când nu te mai cunosc apare neîncetat

o bucată de brânză, albă, cu ușor cheag pe o parte și care

duminicile lasă apă. am strănutat odată în preajma ei și

pixelii din jurul conturului meu s-au colorat ca romburile de

caleidoscop, iar inima a început să îmi sângereze albastru,

pârâu timid, mai apoi învolburat, călimară răsturnată peste

ecosistem, poluând orice și revendicând cu zel de torționar

somnul primise o lovitură grea, o pânză albă se încuibase

și tresărea la orice pas ca o balerină, ca o egretă, ca o

contorsionistă, ca o femeie de serviciu ghemuită, sfidând

spațiul. avantajul cârpelor e că se strecoară, iar dacă plouă

se umflă și chestia asta sperie de zici că a venit sfârșitul

lumii la fantome cu tricouri udate și mulate, somnul fusese

anesteziat, iar acum i se petreceau fenomene de casă părăsită

mânza albă săpase tranșee fără număr de la vineri și până la

mai apoi, umpluse bucureștiul din vis de noroi, de broaște și

de mătasea lor, iar când canalele secau mânza semăna aur peste

week-end ca de luni lumea să se ducă cu chef de viață la muncă

pentru că bogăția te așteaptă după colț, fără voia ta și dacă se

mai produce și o furtună de nisip, atunci ne-am dat dracu,

mânza de aur, de data asta, îmi va sparge pleoapele invocând zorii