atât de târziu cu insomnia asta, că dinspre ziuă

pare prematur să emit raționamente. când toți

vecinii mei vorbesc în somn hodoronc-tronc mă trezesc

eu să fac analiza gramaticală a facturilor,

și a fracturilor, anamneză subconștientă, ca în definitiv

tot eu să ies de bâlbâit, peltic, graseist și

nearticulat. gândesc zgomotos, însă merg pe

vârfuri în dimineața dinainte, sarcofag pentru

monstrul legat fedeleș dinspre omoplați spre

coccis, paralel cu coloana vertebrală. tânjesc

după năut, dar beau o cafea, lăsând să intre în casă micul

toboșar orfan, pe cine nu lași să moară nu te lasă

să trăiești. la ieșire, în ușă, o asistentă cu portjartierul

roz, la vedere, și cu sânii bulbucați de satin crem, duhnind

a tutun de cală mă legitimează. la mine acasă, da,

la mine acasă mă legitimează o lucrătoare socială?

casa de copii nu-i acasă, îi zâmbesc, o să stârpim

împreună monstrul, nu-i așa? îi vorbesc ocult despre coloană,

dintr-o dată avem secrete, și ea mă împinge înapoi cu

forța, ne prăbușim amândoi peste orologii și ceasuri de silica,

peste paris și peste cairo și peste poate, iar eu spun

prostii și ea mă tot suspină până când din deșertul

gobi explodează o oază, cât să îmi treacă mie de somn

și atunci mă ofer să o conduc. este totuși decadent pentru

o domnișoară, fie ea chiar asistentă, să fie văzută

în miejii dimineții plecând de la un bărbat. numai că

ea mă refuză. după colonoscopie se recomandă

odihnă, la pat, repaus, băuturi calde, ambulatoriu

la mine acasă all in one. în vremurile bune aș fi fugit

după ea prin noapte, în vremurile rele aș fi strigat-o

pe geam la spartul zorilor să nu mă uite totuși

și să îmi emită o scutire medicală și un aviz

epidemiologic de reintegrare în societate.