Timpul incomensurabil e pentru noi doar un val în eter, o clipire din gene, o mirare. Tu când ești absent plutești prin amintiri, pe semne de întrebare, alergi de parcă ar veni sfârșitul lumii promis uneori și eu te chem să revii, că îmi e frig și cerul se scufundă în zori.

Am creat o tehnică mnemonică pentru că nu vreau să te uit, orele zboară iute, eu te chem prin tăceri neîntrerupte. Noi, doi nemophilisti rătăciți în idealuri și în idei, ne credem uneori insurmontabili, omniprezenți, ca niște zei.

Câteodată vreau să fug și să uit de toate, de sufletul tău otrăvit și de insomniile din miez de noapte, însă te-am memorat ca pe un drog și îmi răsuni mereu în piept ca un zumzăit de albine. Te-am memorat în fiecare celulă și de aceea mă tot gândesc la tine.

Zâmbetul tău îmi luminează un drum către un infern adânc, plin de demoni care vor să mi te smulgă din gând. Eu mi te imaginez ca pe un erou îndrăgostit de viață și de pomii în floare și scriu mereu cu speranța arzătoare că iubirea, nicicând, nu moare.