locuiesc în umbra mea,
nu este mică dar nici mare,
aș zice normală, cât mașina lui fred flinstone,
nu mă plâng,
o duc bine ca-ntr-o pereche de chiloței tanga
croială franțuzească,
acolo dorm, mănânc, am serviciu,
am trei proprietăți, una din nisip, alta din praf și pulbere,
design futuristic,
ne facem de cap în căsuța din frunze,

ne-ascundem în oamenii mari care nu ne plac,
ne jucăm de-a spitalul,
facem cu rândul, eu sunt șoferul tu doctorul
și pe invers,
le facem injecții să devină umbre ca și noi
că doar oameni suntem nu animale,
ce rămâne din ei se colectează într-un muzeu antropologic,
material didactic pentru copiii proprietarilor de umbre,

joaca niciodată nu se termină,
stai după peretele lui platon, te văd dar mă prefac că nu te văd,
ridic mâinile de parcă ții un pistol în mână
țip: vai m-ai speriat năstrușnicule,
și
te-nghit,
și gata,
nu mai ești tata
nici mama,

ești un cangur

iar eu

marsupiu