Conchitei García Lorca


ÃŽn rochia ei de chiparoase,
veni la fierărie luna.
Copilul gingaș o privește,
copilul o privește-ntruna.

În aerul vibrând ușor,
Luna-și desface-a sale brațe,
ivindu-și pură, senzuală,
sânii ei tari de cositor.

Hei, fugi, tu, lună, lună, lună,
căci dacă vor veni țiganii,
din inima ta ei vor face
coliere și inele albe.

O, lasă-mă să joc, copile,
iar când țiganii vor veni,
te vor găsi pe nicovală
cu ochii-nchiși, așa vei fi.

Dar fugi, tu, lună, lună, lună!
căci le-aud caii-n mers săltat.
Ah, nu-mi călca, copile, lasă-mi
tu, albul meu cel apretat!

Venea, în grabă, călărețul,
bătând de zor toba câmpiei,
când, înăuntrul fierăriei,
sătea, cu ochii-nchiși, copilul.

Și prin livada de măslini,
în bronz și vis, sosesc țiganii;
cu capetele ridicate,
și ochii-ntredeschiși, ei vin.

Dar, vai, cum cântă cucuveaua,
cum cântă-n pom, întunecat!
Pe ceruri, trece, albă, luna,
ținând de mână pe băiat.

Plâng, triști, țiganii-n fierărie,
jelind cu țipăt ascuțit.
Iar vântul, din văzduh, veghează,
tot priveghind, fără sfârșit...