Cât am stat sub coasa morții, sub blesteme de jertfire,
N-am putut să-mi șterg din lacrimi, brațele-mi erau zidite;
Le-am lăsat să curgă-n mine, în străfund să se răsfire,
Și-am răbdat tăișul sorții, cu trei lame zimțuite.

Car păcate neștiute într-o iarnă alburie,
Și alerg spre cuib de viscol să îmi spulbere durerea,
Să îmi dea răgaz de tihnă și un strop de bucurie,
Ca să scap de greutatea care mi-a sleit puterea.

Am cerșit o calmitate la vremuri deja pierdute,
Înnodându-mi șalul umed de atâtea lacrimi curse,
Greu și rece peste umeri, le ține ca pe redute,
Să nu uit de ce-s vărsate, dese, parc-ar fi țesute...

De-ar mai ninge aș porni-o prin troiene precum cerbii,
Să m-afund într-o pădure și să plâng cu hohot versul,
Să mă scutur printre ramuri de povară unde corbii
M-ar pândi ca pe o pradă, și-oi zori de spaimă mersul.

Trebuie să mă salvez, coasa morții strălucește,
Și alerg, alerg spre mama, numai ea mă liniștește.