dimensiunea timpului
ascute voința de libertate
de a ne recupera propria persoană
dintre limitele existenței,
de a ne recunoaște în ființa supusă
iluziei,
ea decupează din aer vertebre întoxicate
de cenușa viselor,
trăieste în dizarmonia
coșmarului
într-o societate
care ucide din iubire,
slovele sale au configurația orizontului
dependent de tragism.