Nu mai crezi în repere, căci toate par să dispară din alfabetul tău orb –
e ca și cum toți stâlpii de telegraf numărați în copilărie,
s-ar prăvăli ca o viitură din tine către cimitirele deșarte –
e ca și cum ai fi alergic la cunoaștere și dintr-odată imun la amnezie
Ai rămâne singur într-o magazie monocromă, privind printre zăbrele, forme fără fond,
iar secundele ar lăsa urme siberiene peste cadavrele zilelor ucise de un viscol infinit
Ți-ai bruia existența, ajungând să fii o esență sau un sentiment alimentat de timp,
fără să știi că zaci distribuit unui număr nelimitat de existențe
Alimentarea cu timp se rostogolește în neant ca o agonie –
căci se răsucesc cuvintele în seva înțelesului, acei veșnici martiri ai poeziei umane