Eu și moartea, împreună,
Hotărât-am să murim,
Eu prea prost, ea prea nebună,
Nedoriți să nu mai fim...

Muză tristă, ne-înțeleasă,
Moartea, parc-a obosit,
Colindând din casă-n casă
Să își caute iubit.

Eu, un bard golit de lacrimi,
Doborât de-al muzei dor,
Încărcat de grele patimi,
I-am promis morții că... mor.

Mi-a orbit de tot speranța,
Carnea-mi veche s-a stricat,
Dusă-mi pare cutezanța
Vieții scoase la mezat.

Și-n această sumbră vale,
Rupt de vorbe, ca un mim,
Stau cu moartea la taclale
Despre cum o să murim.

Depănăm voit trecutul
Care, crud, ne-a obosit,
Și-nțelegem că-nceputul
E un pas către sfârșit

Și, secundă cu secundă,
Prin al vieții crâncen rost
Moarea-mi pare mai plăpândă
Când vorbește cu un prost.

Dumnezeu părea, odată,
Rămășagul meu ceresc,
Azi rămas-am cu-o lopată
Și c-o groapă, s-odihnesc.

Eu și moartea, împreună,
Hotărât-am să murim
Eu credul, ea în minciună,
Cuplul tipic devenim.