E obosită frunza și cerul cade-n vale.
În bronzuri cresc rubine din flăcări nemiloase.
S-au limpezit hotare prinse-n refluxuri goale,
Ce-aștern în părul brumei refaceri tămâioase.

A adormit pădurea-n căința argintie.
În ceața liniștită ispitele sunt vraci,
Căci umblă bucuria în toamna sihăstrie,
Colind de tinerețe în somnuri de copaci.

Și azi a mai trecut un ieri de altădată,
Iar mâine va veni din petece de timp;
Cărările-au a trezit suspine pe la poartă,
Pe-acele unde-n care mai trece-un anotimp.

Amarul și-adâncește în ram a sa dorință;
Își pierde din parfumuri mătasea sunătoare.
Se duc smaralde umbre în vânt de pocăință
Și friguri despuiate se-așeză-n geam la soare.

E obosită frunza prinsă-n tristețea rece.
Și-au umezit tăcerea, prin moarte, vii culori;
Mănăncă din verzi file rugina ce petrece,
Căci a urcat iar basmul de toamnă-n trecători.

În așteptări de nouri pică cu ploi simțirea.
Nutresc zilele-n gânduri un dor de clopoțel;
Veni-va iarăși iarna călcând alb omenirea,
Iar eu mă voi așterne, uitat, pe-al ei inel!