Buretele veșnic însetat al întunericului
absoarbe sinapsele lumii...
Nu rămân decât paranteze goale
sau puncte de suspensie,
solitare,
atârnate pe crengi uscate
sau înșirate pe hârtii-relicve...
În zadar se zbate vântul
și încearcă să resusciteze vremurile,
să recontureze hotarele,
să umple găurile de vierme ce se iscă
hâde
la tot pasul….
Ușor-ușor,
totul va fi absorbit
în uitare,
se va șterge orice urmă
din lumina
care până mai ieri
bătea cu disperare la ușa inimilor
amorțite…
Persistă doar o întrebare
ce guri orfane
o îngână
ca-ntr-un somn adânc:
„Quo vadis?”