Satul meu-
o plăcintă în care au uitat
să pună varza gospodinele-
are unul, poate doi copii
și cu mine trei,
doar că eu plecasem cu vreo treizeci de toamne în urmă
și mă întorceam
când înfloreau crizantemele
ah, ele mă așteaptă mereu
în aeroportul meu
de unde nu am zburat niciodată
ele mă iartă
de fiecare dată
că le uit mireasma cu nasul meu de cafea
îngenunchează plouând, până în sinea mea
și tac, tac!
Crizantemele mele
poartă în trup toți copiii satului-
îi văd cum aleargă prin venele cele amare,
pe cotloanele dealului din care am fugit
ca niște degete încălzite dintr-o mănușă
scot telefonul, dar e mereu la off
câinele scoate un ham, slobod e marele filosof
al satului meu-
o plăcintă,
în care au uitat să pună varza, gospodinele...