poate că am uitat cartea deschisă la poezia asta
era un text narativ versificat din secolul nouă
numai visul mă ține viu
realitatea e o presupunere între fluxuri
geopolitice de tancuri
eu sunt urma de șenilă din urnele apusului
țelul Marshall jcm800 la 11 în mâinile lui Steve Vai
tremuratul catalepticilor bolnavi de sine din craterele orașelor rupte în frisonul morții

acum un deceniu era un festival cu flori
sonatine și reqviem-uri din blestematul apus peste sărăcia timpului
mardi gras-ul sfinților when the saints go marching in
pe stația Hubble se captau trompetele live
de către un cosmonaut îndrăgostit de jazz

porneau la un semn on air
broadcast de neființe al negenerației
oblăduite de miopul postsacerdot
se făcea liniște în mine
pârâitul boxelor gigantice de radio radia în crescendo
un soi de vals al Dunării de la răsărit

port urmele de șenilă învigorat
acest vis nu mă mai poate adormi
e frig la polul nord chiar dacă soarele răsare
natura nu are voie să omoare umanitatea
plânsul națiilor erupe în falsetto
eu îmi pun perna în cap și închid telefonul.