Îţi mai aduci aminte mamă
ziua în care din iubire
m-ai adus pe lume
era într-o dimineaţă caldă de iunie
soarele pătrundea pe fereastra sufletului deschisă
ÅŸi tu te-ai bucurat desigur ÅŸi tata
bucuria firească de a fi părinţi erau vremuri triste şi tulburi
cutremurate-n destin când tăcerea impusă era la ordinea zilei
şi era atât de multă sărăcie și tristețe dar un copil poate schimbă multe
credeaţi – frumoase şi nevinovate iluzii –

au trecut anii aşteptând de la mine totul
dar eu eram prea mic să-i înţeleg
făceam şi eu ce puteam oamenii se uitau la mine îngăduitor
cu simpatia indiferentă cu care îi privesc în genere pe cei mici adulţii
preocupaţi de treburile lor serioase timpul însă nu iartă
el a pus urme adânci pe faţa mea de copil şi a risipit una după alta
iluziile că lumea ar fi bună şi viaţa îndeobşte frumoasă şi vai cât aş fi dorit
să fie ca în visul meu infantil dar soarta insensibilă
la visuri şi lacrimi m-a purtat la întâmplare prin văi
pe creste şi adesea printre stânci şi prăpăstii şi tot aşteptând să se întâmple ceva
nemaiauzit cum citisem în cărţi cu feţi-frumoşi cu pajuri şi zmei
am crescut cum creşte iarba pe câmpuri neobservat anonim
fără să o întrebe nimeni de ce
dar având rostul ei stabilit eu nu doream decât să-i văd
pe oameni fericiţi şi să mă bucur de iubire soare şi viaţă
poate pentru asta venim toţi pe lume şi înţelegem mai devreme sau mai târziu
mai uşor sau mai greu sau poate niciodată.