Între înger și om
vederea ca o prăpastie
se întrupează din Dumnezeu
și devine imagini, chipuri,
forme, orizonturi.

În sfere și cascade
timpul cu umbre se adâncește
ca o piatră aruncată peste valuri
să își caute adâncul
în care să uite.

Peste toate cad stele
în care privirea se rostogolește
îndepărtându-și spații.