poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 270 .



Uroborus sau Călătoria
poezie [ ]
III

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [cvasiliu ]

2020-09-15  |     | 



Motto:
„Ce-ar fi dacă, într-o zi sau într-o noapte,
un demon s-ar strecura în singurătatea ta
cea mai profundă...”
F. Nietzsche – Știința voioasă

Ceva se sfârșește. Asta ar trebui să fie prezumția și totodată epitaful deja pregătit al oricărui început. Niciodată nu ajungi în acealași loc, dar întotdeauna te întorci. Este sigura rațiune a progresului într-o lume văduvită de trascendență. Meditez la cuvintele lui Nietzsche de câteva ore cu obstinație, luând în piept asaltul unui vânt rebel, dincolo de rada portului și de far. De la înălțimea ultimului stabilopod al digului nu este nevoie să mă uit în urmă, în jos și în trecut pentru a știi că începutul mării, al cerului și al zilei este pământul cleios al deltei, acoperit de mari oaze de nisip, veșnic tânăr, veșnic amenițat de pescăruși și cormorani. Pe cât de clare sunt însă granițele la capătul și la începutul lumii, pe atât de dureroase sunt la capătul și la începutul vieții. Iar eu stau în picioare, într-un echilibru instabil pe graniță. Ceea ce se sfârșește poate compomite începutul. Dacă m-aș uita înapoi chiar și pentru o clipă, mi-aș pierde echilibrul, n-aș mai găsi niciun rost începutului și m-aș îneca. Te simt însă lângă mine și în mine ca o ancoră....

E miercuri – cred! – și undeva, departe, spre răsărit o furtună frământă suprafața de smoală a mării. Mi-o imaginez mai degrabă amenințătoare decât periculoasă, însotită de întunerici și de fantasme ce deschid apele nu până la castelele lui Poseidon, ci tocmai până la Hades. Grecii antici – în cetățile lor de pe țărmuri – aveau dreptate să se teamă de Pontul Euxin și să nu se aventureze în largul ei, până nu își săturau zeii cu ofrande. Până la mine ajung valuri înspăimântate, în căutarea liniștii țărmului și un miros grețos de sare și de electricitate. Sunt primele zile de vară, soarele este deja copt și simt bucuria undeva prin preajmă; de-a lungul orizontului o bandă de nori e înnodată ca un ferpar de doliu. Păsările sunt agitate și se retrag în cuiburi încropite în stânci, pe nisipuri sau prin smârcuri, iar țipătul lor îmi săgetează timpanele.

E ultima plecare – sau ultima întoarcere – și cea mai dorintă. Mâine, joi, vasul de călători va porni spre Constanța la primele ore ale dimineții. De ceva vreme nu-mi mai imaginez călătoriile, ci doar începutul și sfârșitul lor, căci toate călătoriile sunt la fel; doar împrejurările în care încep și în care se termină ne sunt ascunse. Lucruri și oameni; mineral și organic; mișcare și repaos; și tu – cu lentila diformă a sufletului tău – în mijlocul lor. Ce monstru înspăimântător poate fi marea pentru sufletele întunecate de umbra morții!

Primul gong al înserării se aude de undeva de deasupra, din cerul întristat. Ceva din ființa mea întra în rezonanță cu pământul gata să adoarmă și cu marea ce – dimpotrivă – se trezeste și își agită amenințător brațele de spumă. Îmi descopăr – ascunse adânc în oase și în măruntaie – formele simple ale iubirii de viața și de moarte: foamea și somnul. Gazda mă așteaptă deja cu masa pusă. E timpul să pornesc spre oraș, să mananc și să mă culc apoi pentru ultima oară în patul îngust și tare din camera de la etaj. Aceleași lanturi ale trupului ce îndeamnă zilnic la rebeliune și la transcendență, zornăie badjocoritor. Mă gândesc la scrumbii prăjite, la vin tânăr, la neantul binefacator ce așteaptă dincolo de ploape și sufletul se predă.

Drumul spre oraș este acoperit mai întâi de nisip, mai apoi de colb și în sfârșit de o vegetație rebelă și meschină. Trec pe lângă cimitir și pe lângă biserică – o clădire atipică, albă și rotundă, cu ferestre mici și porți înalte, larg deschise; gardul de sârmă ce le împresoară e ruginit și năruit pe alocuri, iar crucile sunt strâmbe. Dacă nu ar mirosi atât de pătrunzător a tămâie și dacă nu s-ar întrezări sclipirea fugară a unor candele răzlețe, aș crede că e un loc părăsit. Rezist îndemnului lăuntric de a intra; mi-e teama că m-aș transforma într-un vaporean și mi-ar dori să rămân pentru o vreme. Aici oamenii sunt sfioși și zgârciți cu bucuriile și cu tristețile lor; nu îl cunosc pe Dumnezeul care ridică mausolee și biserici, ci pe Dumnezeul care calcă cu seninătate pe ape; aici marea, pământul au facut pace demult cu cerul; aici pentru viața și pentru moarte se aduc aceleași rugăciuni. Iar pentru mine și pentru tine o vreme poate însemnă pentru totdeauna....

Primele case răsar ca niște oaze răzlețe în mijlocul câmpului nisipos de la marginea orașului. Au grădini pline cu pomi fructiferi pitici și întâmpină amurgul fără să-și aprindă lumini în ferestre. Oamenii lipsesc (sau poate nu mă străduiesc îndeajuns pentru a-i vedea). Suprema lor virtute – pentru care îi admir și pentru care am căutat locul acesta – este tocmai absența lor din mijlocul lucrurilor, (chiar și atunci când pot fi văzuți). Lucrurile capătă astfel o șansă la viață, căci ele ajung în ochii și în inimile călătorilor neumbrite de prezența umană. Pe măsură ce mă apropii de centru, forma clădirilor se schimbă: se înalță cu un etaj sau două, capată balcoane de piatră, renunță la grădini și își alătură zidurile. Evit centrul pentru a nu întâlni mașinile și oamenii ce nu au încetat încă lucrul; pe străzile laterale obloanele magazinelor sunt trase și s-a aciuat linistea: o liniște îndulcită de ultimele raze vineții ale soarelui, o liniște pe care o sorb în suflet ca pe o ambrozie, o liniște ca o îmbrățișare.

Ajung în port odată cu aprinderea felinarelor și văd cum în lumina lor fluviul adormit pare o piele de șarpe cu solzi lucitori. Aici este punctual zero de unde orașul își extrage energia și tot aici întâlnesc primii oameni. Trec pe lângă un grup de bărbați adunați în jurul unei mese pe care tronează – ca un idol păgân – o sticlă de băutură; mai încolo un grup de copii se joacă în tăcere ca niște păpuși pe marginea drumului. Cu toții mă petrec cu priviri curioase și pasnice, ce nu mă fac să mă simt un străin pierdut. În acest colț al lumii singuratatea este atât de cunoscută ființelor umane încât topește neîncrederea inerentă oricărei întâlniri dintre necunoscuți. În alte circumstanțe poate m-aș fi oprit să îi învăț pe puști jocuri cu mingea sau trucuri cu cărți de joc și m-aș fi așezat la masă pentru a primi lecții despre pescuit. Și pentru a ciocni pahare mici pline cu licoarea transparentă și tare.

Întunericul total, rece și lichid, ieșit parcă din adâncul fluviului, mă găsește într-o curte înghesuită sub o boltă de vița, sătul. Gazda s-a culcat, miroase a stuf și cenușă, iar dorul de tine îmi simte slăbiciunea și mă împresoară. Nu am unde fugi, decât spre somn, dar somnul este un copil al liniștii. Te iubesc – nu încape îndoială – și totuși mă întreb cum se poate naște din asta o etică. Tu ești începutul și sfârșitul, însă atâtea drumuri duc către tine! Oh! Daca nu te-aș iubi – îmi dau răspunsul tot eu – m-am înnămoli în furie, m-aș îneca cu ura și aș urla ca un nebun. Suferința fără o doză de iubire, de credință sau de filozofie este calea cea mai scurtă a omului spre animal. Iar în ultimă vreme până și mofina și-a pierdut magia. Rând pe rând mă părăsesc toți Dumenzeii și toata pleiada de filozofi greci, germani sau englezi. Doar tu mi-ai rămas. Tu – copil al toamnei, tu – leoaică a iernii, tu – nectar de primavară. Știu că nu mă vei părăsi și mă vei aștepta. Aproape că nu-mi mai amintesc chipul și trupul tău, dar îmi este mai ușor să mă joc cu imaginația, decât să îmi chinui memoria. După atâta timp, după atâta departare și după atâtea vâlvătăi, iubirea pentru tine încape în orice formă. Mi se pare că mai devreme, pe mal, ai convins un nor să îți copieze obrazul și fruntea și apoi mi-ai zâmbit de sub unde; iar acum mi se pare că îți aud glasul împletindu-se cu sâsâitul vântului. Nu îți mai scriu pe suporturi vegetale sau minerale – am făcut-o deja și mi-am îndeplinit promisiunea –, ci doar pe suportul sufletului, măturat și măcinat de tăcere și de timp, precum o stâncă de valuri. Termin de fumat o ultimă țigară cu sentimentul de revanșă al răspopitului. În vreme ce urc spre cameră pe scara exterioară, mă dezbrac fără să aprind lumina și mă întind în pat, toate părerile se transforma în certitudini. “Și tu și iubirea există/ Și moartea există și ea!”.

Nu pot dormi imediat. Mă supără trupul, un roi de țânțari flămânzi nu-mi dă pace, însă nu sunt deznădăjduit. Nu mai cred în nimic sau – mai bine spus – cred cu tărie în nimic. Iată: exultarea absurdului este de fapt un pact cu haosul; alungarea foștilor Zei nu este altceva decat preludiul reconfigurării Cerului și a sufletului; iar durerea – oricât de aproape anunță moartea – este tocmai semnul de netăgăduit al vieții. Mă uimește puterea omului de a găsi strategii de înfruntare a mortii și a iubirii! Încep să cred că însuși moartea și iubirea nu sunt altceva decât strategii ale conștiinței trezite în fața existenței. Și atunci pentru a stii ce este existența, conștiința se întreabă tocmai invers: “De ce exista ceva, mai degrabă decât nimic?”. Premoderni se lamentează: “Lumea există dinaintea mea și va exista și fără mine”; moderni se laudă: “Lumea există pentru ca eu exist”, iar postmoderni ridică din umeri: “Eu sunt Lumea”. Dragostea și moartea. Subtilul argument la care apelează conștiința pentru a-și testa existența: închipirea a ceva ce nu exista nu-și mai are rost în post modernitate; postmodenitatea anulează logica binară și adevărul și le înlocuiește cu emoția schizoidă și cu opinia bipolară; pentru postmodern orice elucubrație a minții poate exista și mod necesar există. Filozofia a pierit în postmodernism, așa cum piere o modă; a fi filozof nu înseamnă în primul rând să înțelegi lumea, ci mai ales să faci pace cu ea, să o accepți și să îți găsești locul în ea; lumea însă acum se diluează în subiect, iar conștiința ce ne extrage din lume se atrofiază. Oh! Blestemată fie această chinuitoare neodihnă a minții! La “Cugito, ergo sum” spus de Descartes, Nietszche replică în “Știința voioasă”: “Sum, ergo cugito”. Încă exist. Mă învârt într-o horă împreună cu Descartes și sfântul Augustin și apoi sunt abandonat în adâncul celui mai negru iad: nimicul, cu tot cu ecoul durerilor din oase și cu zumzăitul insectelor vampir.

În orașele de câmpie și de munte, acolo unde formele de relief sau clădirile pot ascunde umbre în pliurile și în firidele lor, oamenii decid când începe ziua dupa bunul lor plac. Fie ascultă glasul ceasului, fie dau crezare cocoșilor și vântului, fie asociază trezirea din somn cu zorii; și aproape niciodată nu ajung la un consens. În apropierea mării însă, soarele este stăpânul nedisputat al timpului și al spațiului. Chiar și atunci când între el și pământ se interpune o pânză de nori. Nu te poti ascunde nicăieri de razele lui amplificate și aruncate înapoi spre cer de oglinda mării. De cum deschid ochii știu că ziua de joi va fi o zi tulbure. Lumina dimineții ce umple odaia nu este gălbuie, ci violacee și se așterne pe lucruri și fiinte ca un praf. Nu îmi este greața; sunt doar amețit. Îmi strâng bruma de bagaje, îmi iau la revedere de la gazda – o femeie mică, grasă și tot timpul emoționată – și mă întorc în port. O pâclă ușoară coboara încet pe Dunăre și apoi se risipește în apropierea golfului. Cât timp aștept legatura ce mă va duce la vasul de linie, alături de alți câțiva turiști și localnici, o petrec cu privirea. Vântul ce bate din larg s-a întețit vizibil. Lângă celălalt mal deslușesc silueta unei dragaline în dreptul ruinelor unei foste fabrici de conserve; în rest fluviul este liber. Umezeala din aer ascute dinții frigului și tremur la union cu celelalte persoane adunate pe ponton pentru încă o jumătate de oră.

Dupa ora opt, trupul soarelui se ridică în întregime peste orizontul negru; din el țâșnește o lumină tulbure și i se vede conturul neclar ca printr-un fund de sticlă. Tot atunci mugetul unei sirene anunță sosirea legăturii. Ne înghesuim într-o barcaz cu botul ascuțit și înălțat, special conceput pentru a urca valurile ce se înfoaie la vărsarea fluviului în mare. Îl manevrează un bărbat bronzat și taciturn ce privește cu ochii mijiți pe deasupra noastra și pe deasupra apei. Pare îngrijorat și încearcă să nu-și molipsească pasagerii cu temerile sale; graba însă îl dă de gol; leagă și dezleagă paramele, aruncă pături peste rândurile de bănci și așează oamenii pe ele ținându-i de umeri. Îl urmăresc până când ne desprindem de mal și apoi îmi îndrept atenția către cei doi bărbați ce mă încadrează. Pentru prima data mă aflu – după mult timp – atât de aproape de semeni încât le simt căldura și le aud respirația. Îi iert fiindcă știu că sunt la fel de bolnavi ca și mine, iar marea speranței îi amăgește și pe ei.

Orașul cu clădirile lui albe, aliniate cuminte pe mal, rămâne în urmă; mi se pare că la capătul lui, urcată pe o colină, o fetiță îmi face cu mâna și îi răspund în același fel. Poate mă înșel; vântul mișcă brațele pline ale copacilor și stuful în ritmul trist al brațelor ce anunță plecări și promit așteptări. Nu am timp să constientizez despărțirea; tot ce trăiesc acum e de fapt o despărțire; și tot ceea ce mai contează e destinația; tu. După primul cot al Dunării dispare și stuful – de-o parte – și pământul locuit de om – de cealaltă; fluviul este prins între stânci și condus adânc în mare, acolo unde furtuna ne așteaptă ca pe o pradă. E frig; e frig ca pe un ghețar. Valurile ling copatistia tot mai amenintător și își schimbă neîncetat direcția. Înaintam greu și zbuciumul vasului zmulge icnituri pasagerilor care își pierd echilibrul și cumpătul. Pentru mine nu are importanță ceea ce se interpune între noi, după cum nu mai are importanță nici ceea ce las în urmă; lipsa controlului este însă exasperantă. Aleg să cred în bărbatul care strânge din dinți la pupa și ține cu ambele mâini cârma.

În interiorul bărcii se adună apă. Sunt nevoit să îmi ridic picioarele pentru a nu mă uda, fiindcă port sandale. Teama mea cea mai mare, ce mă încearcă parcă dintotdeauna – fără să aibă drept cauză vreun incident cunoscut al copilariei – este teama de înec. Am evitat de când mă știu piscinele, lacurile sau râurile și – atunci când a fost cazul – apa mării. Idea teribilă că odată mort voi rămâne prizonier al unui teritoriu necunoscut, bizar și neiubit, complet străin lumii în care ai trait (și ca nimeni, niciodată nu își va mai aminti de mine) nu admite niciun apel din partea rațiunii. Odată înecat, aș fi ajuns prins în chihlimbar – ca o nevolnică insectă antedeluviană - și m-aș fi dizolvat încet, încet; aș fi ratat șansa mineralității, sansa de a hrăni lumea în care am trăit odată, șansa de a mă întoarce sub o altă formă. Când moartea este departe preocuparea pentru soarta trupului și a sufletului după moarte este exclusivă, iar reflexele crestine nu pot fi învinse: trupul trebuie conservat, măcar simbolic, pentru ca la sfârșitul timpului vom avea cu toții nevoie de el pentru a fi reînviați. Este promisiunea unui Dzeu ce se lasă așteptat El însuși și care a mai dezamăgit și cu alte ocazii; este o promisiune pentru care rațiunea trebuie anulată, dar pe care nu poți s-o învingi ușor. Oricât am vrea, cu totii repetăm aceeași rugăciune: “Oh, trup al meu, ancoră și închisoare, născător și cuibar de păcate, dor și năpastă, suntem dați unul altuia după merit și cu măsură pentru vecie; ne vom despărți o vreme, apoi păcatele mele și greșelile tale vor fi cântărite și în sfârșit va fi să ne întâlnim într-o nouă viața; și pe cât de mult te urăsc acum pentru piedicile pe care mi le pui în cale, pe atât de mult te voi iubi în ceasul revederii și al mântuirii.” Să fi cu adevărat ateu în lumea modernă – adica un om care nu s-a certat cu Dzeu, ci a uitat de El și de toate învățăturile Lui – înseamnă de fapt să parcurgi un imposibil proces de convetire în sens invers.

Dar moartea se apropie întotdeauna și când ajungi să îi simți aroma pătrunzătoare și să îi auzi glasul asurzitor înăuntrul tău, ea nu mai este o poartă, ci un zid. Când te cufunzi cu capul în apă, gândul la trupul suspendat într-o perpetuă pace verde dispare și totul devine prezent și urgență. Nu e nevoie să fi trăit vreodată senzația de înec; mi-o închipui cu destulă voluptate și acuratețe. Înainte de toate e țipătul plămânilor, disperarea atavică ce îți umple creierul și spasmul necontrolat al corpului. Ești antrenat într-o luptă totală și moartea nu-ți lasă nicio clipă de răgaz; e ca și cum ai lua cu tine pentru vecie durerea infinită din piept; e ca și cum trupul ar fi strivit și sufletul nu ar mai putea să se desprindă. Un filozof Indian recomanda la un moment dat drept panaceu pentru depresii, angoase și atacuri de panică o autoaxfisiere (executata prin acoperirea cu măinile a căilor respiratorii); în timp ce trupul, lipsit de aer, țipă, mintea renunță la orice filozofie goală și îi acordă atenția de care are nevoie. Poate că are dreptate; acest exercitiu – pe care nu l-am incercat (încă) – este unul subiectiv și spiritual; ar trebui lăsat să plutească în lume fără a fi combatut, câtă vreme adevărul lui ar putea fi stabilit fie și de un sigur caz în care ar funcționa. Oricum, mă tem de înec, mă tem pentru că în ambele iportaze m-aș pierde: fie aș fi forțat să reneg toate lucrurile pe care le gândesc și în care cred (și mai ales pe tine), fie m-ar despărți de trup și astfel mi s-ar refuza pentru totdeauna întoarcerea cea mare, întoarcerea definitivă...

Stropii pe care valurile îi aruncă peste noi se preschimbă în stropi de ploaie. Obrazul nu face nicio distincție; văd însă pișcăturile ploii pe toată întinderea fremătândă al mării. Totul în jur crește; valurile se înalță, vântul aleargă mai repede, negura devine tot mai adâncă. Și parcă și silueta vasului de linie se îndepărtează, de parcă n-ar mai fi avut răbdare să ne aștepte. Pretutindeni spaima – spaimă lichidă. Undeva – destul de aproape, judecând după bubuitul care îl urmează – un fulger cade pe apa tuciunie brăzdată de dare de spumă și luminează pentru o clipa tot ceea ce e prins sub clopotul norilor. Urmează o replică și apoi încă una. După ce se stinge ecoul luminii, ziua abia începută se transforma definitiv în noapte. Soarele a amuțit, iar orizontul nu se mai vede. E primul act al recviemului furtunii și moartea se bucură. Îmi acopăr nasul și gura cu mâinile (ca în acel inocent exercițiu propus de filozoful indian), îmi țin preț de câteva secunde respirația și când aerul îmi (re)înundă plămânii, pătrund în liniște. Înțeleg acum sensul spiritual al torturilor la care își supuneau trupurile călugării în trecut; nu își pedepseau trupurile – “născătoare și cuibare de păcate”, ci își întăreau spiritele în credință. Da! Te am cu mine, în mijlocul acestei naturii răzvrătite, proaspătă și neînduplecată, ca pe o credință mai puternică decât trupul decăzut din toate drepturile vieții.

Uneori minunile nu sunt altceva decat prelungiri ale cosmarelor. Ma regasesc – inexplicabil – pe puntea vasului, la capatul unui slalom supraomenesc printre valuri ca niste pumni enormi, sub panza tot mai deasa a ploii, cu mainile infipte în trupul de lemn al barcii. Retin doar chipul impietrit al marinarului ce tine carma și urletul motorului ce acopera urletul vantului și al apei. și parti dintr-o rugaciune în care pomenesc din cand în cand numele tau. Izbanda nu este a omului; izbanda este fie o indurare a lui Dumnezeu, fie o slabiciune a naturii; iar recunostinta mea – cat se poate de inoportuna în aceste momente – are forma unei multumiri catre trinitatea Om-Natura-Dumnezeu. Pericolul insa nu a trecut; am schimbat cosciugul plutitor de lemn cu unul de metal mai mare. Dupa ce imi abandonez bagajul în sala de mese, revin intr-o zona ferita a provei de unde se poate cuprinde vascozitatea slab luminata prin care inaintam. Incerc sa imi aprind o tigara – un gest de pura sfidare – și nu reusesc decat dupa mai multe incercari nereusite din pricina umezelii și a tremurului mainilor; nu ma simt în siguranta insa imi vine sa intarat fiarele de apa și vant ce imi dau tarcoale. Mi-e atat de greata incat nu ma pot tine pe picioare și pentru prima data trece de orice bariera gandul ca poate nu voi ajunge la destinatia ultima. Iar ce-i mai rau – stiu prea bine! - abia urmeaza; tocmai de aceea vreau sa ma gaseasca aici, în picioare, în fruntea navei (chiar daca nu la conducerea ei), cu trupul frant, insa lucid și cu vointa incordata…
“Dulcea mea, să nu spui nimănui că am avut odată slăbiciunea infamă de a te alunga (plecând), o slăbiciune mai mare decat frica, deznădejdea sau furia. Nu-ți cer iertare, căci a cere iertare în dragoste este forma de politețe a diavolului. Îți mărturisesc însă. Mi-am alungat singura salvare, singura șansă la eternitate – atât cât ea contează!, căci frica,deznădejdea sau furia nu au posteritate precum dragostea. Dar acum … acum mă întorc. Știu cât de grea este așteptarea unei întoarceri, mai grea decât întoarcerea însăși, știu că timpul poate vindeca totul – mai puțin moartea, știu că victoria absurdului este aproape o certitudine. Dar mai știu – cu siguranța unei rațiuni înfrânte, ajuse în pragul acceptării – că te voi întâlni la capătul drumului, în port. Sau poate chiar mai devreme…”
Mi-am adus cu mine caietul de notițe. Nu scriu, ci doar recitesc. Lumina este slabă și nestatornică și cuvintele îmi fug prin fața ochilor. Stau în picioare, sprijinit cu spatele de cabina pilotului, zgâlțâit de tangaj și urmărit de picături răzlete de ploaie. Dacă vreodată acest caiet va ajunge în mâinile tale, să nu cumva să-ți închipui că lacrimi și nu ploaia au dizolvat ici și colo cuvintele. E atâta furtuna în lume încât zbuciumul meu exterior ar semăna cu tresărirea unui statui; e atâta zgomot în jur, încât țipătul meu nu ar ajunge nici până la propriile-mi timpane; și e atât de lichid totul încât lacrimile ar fi o risipă în plus. Sunt împăcat. Câteodată închid ochii pentru a-mi alunga amețeala și pentru a-mi aduna gândurile. Sunt aici, departe de lume, pe aceasta insulă plutitoare spre infern și duc cu mine două izbânzi ale paradisului: viața și dragostea. Doar una dintre ele mi se poate lua – cea care nu a fost de fapt niciodata a mea, ci mi s-a dat cu împrumut pentru a putea ajunge la cea de-a doua.
Acum înțeleg... Niciodată omul nu și-a dorit și nu și-a căutat sfârșitul din pricina bolii, a oboseli sau a disperării; tot ce a trăit și a acumulat nu a dus niciodată omul cu adevărat la decrepitudine spirituală, în pragul marelui nimic, în anticamera desfințării conștiintei; dacă omul și-a cauzat propria prăbușire a fost nu pentru că nu mai era loc de creștere sau pentru că întrega construcție devenise subredă, ci pentru că și-a dorit un nou început. Niciodată Neatul. Moartea a fost nu numai un prilej de întoarcere către începuturi, ci și o pregătire a unui nou început. Natura a știut-o dintotdeanua. În schimb civilizațiile și culturile au descoperit acest fapt târziu, mult prea târziu (pentru ele însele); civilizațiile și culturile au decăzut și au pierit în primul rând pentru că și-au dorit – și a apărut insidioasa oportunitate – a unui nou început. Iar acum oportunitatea ce se arată omului (și culturilor și civilizatiei actuale) este tocmai moartea morții. Adică moartea tuturor începuturilor și a tuturor întoarcerilor… Ce binecuvantare în a stii că pot muri încă, și că te iubesc într-atât încât pot face din moarte o reîntoarece!
Simt lupta de sub punte a oamenilor și a mașinilor; încordarea monstruoasă, spaima, transpirația. Marea se ridică cu tenacitate de jur-împrejur, de parcă ar simți slăbiciunea prăzii. Valurile se îmbrățișează peste corpul de fier al vasului, iar apa nu se retrage înapoi în mare, ci se infiltrează prin toate găurile, încercând să tragă vasul în adânc. O spumă neagră pe care rafalele de vânt o spulberă repede, rămâne în urma asalturilor. Fiecare redresare, fiecare minut în care carena rezistă sunt tot atâtea izbânzi; un singur final este cu putință: linistea verde și eternă. Trecem pe lângă două ambarcațiuni mai mici, ce vin din sens opus și caută portul; clopotele lor de bord cântă notele joase ale unui prohod, iar de la provă li se răspunde în contrapunct cu aceeași temă muzicală a fatalității. Refuz sfatul câtorva mateloți de a mă retrage înăuntru. Căpitanul însuși încearcă fără succes să mă convingă; iese din cabina pilotului înfășurat într-un parpalac alb, cauciucat, mă bate pe umar și îmi spune că nu a mai întâlnit o astfel de furtună turbată, pe o mare – într-adevăr: rea și capricioasă, însă – lipsită de putere cum e Marea Neagră….
“Draga mea, câtă vreme mai există destinații între dragoste și moarte, mai există căi și dacă mai există căi, oricât de încurcate și primejduite, Lumea mai este totuși cu putință.” Nu omul, ci actul uman are valoare în Lume. Nu afirm că omul nu există în Lume (și nici esența lui intrinsec valoroasă), dar între om și lume se întinde un ocean de interpretări, și nici un act nu poate aduce omul cu adevărat și total la liman, în lume. Există o distanță între conștiință și identitate. Omul rămâne captiv pe o insulă a dorințelor și a intențiilor (poate că toate bune); pe când lumea este un spațiu al voinței și al putinței. Căile oamenilor – actele lor, voința și putința lor -, nu oamenii, alcătuiesc lumea; la capetele acestor căi se află întotdeauna dragostea sau moartea; și ele trebuie urmate. Urmându-le, ne putem închipui oamenii la care nu vom ajunge niciodată și putem aduce lângă noi, pe insula noastă, în singuratatea noastă, nălucile lor. și – uneori, în rare momente de grație! - ne putem închipui că propriile noaste acte, vor duce propriile noastre năluci în singurătatea altor oameni.
Treptat, iadul își închide porțile. În intuneric și în furtună timpul se rupe, iar conștiința privată de simțuri se rătăcește. Poate că de fapt sunt prizonierul unui coșmar, iar valurile nu sunt altceva decât cutele așternutului în care mă zbat. Nu știu cât rămân la proră, singur și aproape orb. Urletul mării este mai puternic decat urletul lumii și decât urletul trupului.
Când mă trezesc este deja târziu. Nu este o certitudine a pierderii cursei cu timpul, ci o senzație de ieșire din timp. Trăiesc pentru o clipă nedumerirea unui naufragiat pe o insulă părăsită, fără trecut și cu un singur companion etern. Vineri. Doar pentru o clipă, căci orice trezire este în acelasi timp o cădere dureroasă în tine însuți, o cădere ce nu îți este refuzată niciodată. Apoi, fără menajamente - prima întâlnire cu lumina; mă simt trădat, iar tandrețea luminii este insuportabilă după iadul întunericului. Mă aflu într-o cabină îngustă și sărăcăcioasă, cu două hublouri mari ce acționează ca două lupe; pe patul opus – nedesfăcut – se află bagajul, o parte din haine și caietul meu de notițe, umed și mototolit ca o metaforă a bietului meu trup. Abia al doilea gând se îndreaptă către tine. Mă cuprinde într-atât de tare nerăbdarea de a te reîntâlni, încât îmi închipui că acest lucru mai este cu putință și că iertarea ta este subînțeleasă. Mă rușinez la fel de repede de propria-mi copilărie. Substanța credinței în minuni nu este inocența, ci ignoranța. Mă ridic repede din pat, mă îmbrac și alerg pe punte.
Mă aflu undeva între deltă și Tomis. Furtuna a anihilat ieri lumea în care eram un biet muribund, și iată acum biruitoarea lume nouă și pe mine reînviat în ea. La babord orizontul e împăcat; sau mai degrabă – satul. Dincoace, la tribord, pământul a căpătat curaj și îsi afirmă înaintea cerului curajul. Printr-un abur translucid faleze de argilă și piatră se avântă în calea apei, iar pe plajele lungi și arămii viața se aprinde. Privesc cu jind spre aceasta viață pe care mi-o închipui forfotind pe nisipul încă umed. Cupluri tinere în sărbătoarea seducției, copii ametiți de misterul apei ce șterge urmele, adulți sorbind cu nesaț aerul încărcat ca pe un inofensiv drog al liniștii. E o diferență dintre pământ și mare ce mă intrigă dintotdeauna: nu există destinații pe mare în afara morții, ci doar căi, nenumărate căi; doar pământul poate găzdui clipa de nemișcare a unui sfârșit sau a unui – nou – început. Acum însă cerul tace și apa arde de atâta soare, iar între pământ și mare mai trec doar o briză discretă și dorul meu de tine, ce sunt poate unul și același lucru!.
Am ajuns. Încă de la capatul stațiunii de vacanța se văd brațele mari și albe ale portului – ce adăpostesc în îmbrățișare cargouri și vase de linie, bărci cu motor, veliere și iahturi – însă freamătul mării îl anunță cu mult înainte. Sunt orele fierbinți ale prânzului din miezul cărora țâșnește viermele somnului. Umbrele lipsesc și totul este suspendat într-un eter straniu și limpezit. Urcat pe faleze și întinzându-se până departe pe dealuri sterpe, orașul moțăie în spatele portului și îi încuviințează neobosita activitate. Din truda oamenilor ce însuflețesc marile macarale și toate mașinile și trenurile ce își înnoadă drumurile pe maluri – și pe care nu îi văd – se ridică semnele unei forțe sfidătoare, a unei forțe mai mari și mai crude decât natura. Aici – în preajma portului – marea nu mai este stăpână și se retrage temătoare și îmblânzită … și astă este freamătul ce îl simt.
Odată și odată, însăși moartea – marele port – va fi învinsă de mașini infernale și de oameni transformați în titani. Și atunci vom iubi frumusețea unui lucru pe care doar voința, răutatea sau hazardul ni-l vor mai putea da; îl vom iubi cu tăria cu care iubim ceva ce am avut odată și apoi am pierdut definitiv. Căci și voința și hazardul și chiar și răutatea ne vor trăda.Vom pluti în derivă în fața unui port ce nu ne va mai primi, pe o apă tematoare și îmblânzită; și toată mila ce altădată ne cuprindea pentru tot ce lăsam în urmă se va îndrepta într-un final împotriva noastră, urâțindu-ne mai mult decat ne poate urâți bătrânețea. Reîntoarcerea, eterna reîntoarcere nu va mai fi cu putință…
La înălțimea catargului pescărușii se ciondănesc în căutarea unor locuri unde să se așeze. Încet, prin grija pilotului, pătrundem în radă; prora navei taie apele mici ale portului printre două vase surori, iar în urma noastră dăinuie o dâră discretă de spuma verzuie. Pe mal depozitele, macaralele, tunurile, containerele își recapată adevăratele contururi, culori și – mai ales – proporții. Dintr-odată nu mai sunt singur. Pasagerii au ieșit cu toții din cabine, se agață de balustrade și se apleacă în față cu entuziasm; își flutură mâinile și pare că pe fiecare dintre ei îi așteptă cineva în mulțimea adunată pe pontoane, de parcă ne-am fi întrors dintr-o călătorie în jurul lumii. Știu că și tu trebuie să fi acolo, undeva, surâzătoare și albă, îmbrăcată într-o rochie de muselină, respirând fericirea infinită a reîntâlnirii din care se împărtășește portul, orașul marea, lumea, universul. Simt pe dinăuntru, în zona plexului, o mușcătură plăcută. O recunosc; am trăit-o de atâtea ori înaintea unei lupte sau a unei destinații câștigate. Pe străzile prăfuite ale capitalei, îmbătat de lumina tinereții și a sărăciei, pe înfricoșătoarele cotloane ale unei instituții ce strâmba caractere și umilea conștiinte, într-un spital în care se celebrau noile vieți, în mijlocul unei piațete uitate în alt secol învăluit de trilurile unei scripci, pe malul unei mări îndrăgostite de dansul nostru nocturn, în speluncile înecate în fum și în vicii ale unei foste capitale de imperiu. Și în sfârșit în pragul unei nopți fantastice, de veghe pe fruntariile lumii. Nerăbdarea de a revedea un loc este însă un sentiment mai puternic și mai nobil decât nerăbdarea de a descoperi locuri noi, (căci dorul e mai puternic și mai nobil decât curiozitatea). Există – dacă îmi amintesc bine – o poveste depre un erou blestemat la naștere ce se întorce acasă după ce a cucerit lumea, fiindcă acasă era singurul loc în care putea fi învins; iar dacă nu există o astfel de poveste, ea ar trebui scrisă.
Doar cei care au călătorit mânați de disperare știu că există, în nemișcarea amiezii, un moment în care toate adevărurile culese de pe drum se năruie. Cine știe ce regret, trezit din adâncurile tulburi ale sufletului, leagă prezentul de un trecut oricât de îndepărtat. Senzația sfâșietoare de inutilitate a tot ceea ce s-a întâmplat între cele două momente ucide timpul și le apropie la infinitezimala distanță de o clipă. Este insula blestemată a lui Circe. La limită este ceea ce li se întâmplă probabil muribunzilor; muribunzii nu-și văd viața derulandu-se prin fața ochilor, ci sunt transportați direct într-un rai uitat înăuntru. Este o cădere inversă, o întoarcere, o mântuire... Dar ceea ce la sfârșit este o binecuvantare, în orice alt moment nu este altceva decât o invitație adresată demonului nemilos al amiezii: depresia.
Ultimele manevre: doi marinari își înfășoară pe brațe parâmele de ancorare în timp ce apa clocotește între babord și țărm. Țignalul acut al sirenei alungă percărușii, iar umbrele lor se agită peste punte, peste mare și peste mulțime, precum sufletele neliniștite din Tartar. E ultimul lucru pe care îl văd. Valuri nesfârșite de alb străluciutor îmi inundă ochii. Amețesc și tot ceea ce am fost vreodată cu adevărat în lume redevine prezentul de acum o clipă. Este o cădere inversă, o întoarcere, o mântuire. Sunt din nou și tânărul rebel, și angajatul nemulțumit, și tatăl îngrijorat și turistul extaziat, și bolnavul plin de speranță și îndrăgostitul deznădăjduit și păcătosul melancolic; ordinea nu mai are nicio importanță. Sunt laolaltă și separat toate aceste sterotipuri banale și minutate ale vieții. Când toate suferința este uitată, rămane fericirea. Și apoi și aceste momente dispar în neant în afară de unul singur. Ultimul sau – de fapt – primul...
Iată-l!... Sunt tot eu, cel de acum o clipă sau cel de acum treizeci de ani. Am ajuns în port pentru că un vântul umed ce bate toată dimineața dinspre far mi-a purtat sufletul ușor peste coline, prin piețele goale din centrul orașului, către faleză. Mai devreme am mâncat pește fript pe cărbuni și am băut bragă într-o bodegă încropită din lemn înnegrit și mâncat de carii, cot la cot cu marinarii și lucrătorii din port. Sunt sătul, însă foamea din piept nu mi s-a domolit. Sunt tânăr. Încă nu știu ce înseamnă nici frumusețea, nici durerea și orice trăire este mai întâi de toate o trăire a pielii; văd lucrurile așa cum apar nu cum sunt cu adevărat și orice întânire cu oamenii, cu natura sau cu lucrurile este o aventură. Nu am timp pentru gânduri, ci doar pentru uimire. Nu am nimic deosebit de făcut. Trec pe lângă un parc de mașini galbene adormite, iar un deposit de fiare vechi ce reflectă lumina soarelui îmi provoacă o emoție ciudată. Mai târziu – când o voi reîntâlni – o voi numi tristea lumii care se autodistruge, dar acum nu am un nume pentru ea. Am însă privilegiul libertății; pot pleca de lângă orice mă indispune sau mă plictisește. Grăbesc pasul și abia întâlnirea cu marea mă revigorează: trag în piept cu nesaț aerul sărat și pângărit de fumul unor utililaje zgomotoase și caut un loc la umbră de unde să pot contempla întâlnirea dintre forța omului și forța apei. Am cu mine o carte, un caiet pe care notez impresii și câteva vise enorme care depășesc și forța omului și forța apei…
La întrebarea “Cine sunt?” în fiecare zi răspund altceva. Mă hotărăsc greu și mă plictisesc repede. Fierbințeala caldarâmului, cântecul mării și aerul provincial al împrejurimilor sunt tot atâtea motive pentru acțiune și pentru lâncezeală. Necunoscutul ce mi se deschide înainte mă face să fiu agitat, nesăbuit și alunecos. Sunt tot ce aș putea să fiu; sunt toate răspunsurile la întrebarea “cine sunt?”. Nu cred în nimic și însăși căutarea lui Dumnezeu este o revoltă. O oglindă mi-ar arată un chip ascuțit cu trăsături marcate de inocență și pregătite pentru păcat. Cine sunt?... Undeva, pe drumul maturității, renunțăm să mai gândim în imagini și senzații și ne mulțumim cu scheme și simboluri. Imaginația obosește. Recapitulăm evoluția culturală a omului, după cum - în stadiul embrionar – recapitulăm toată evoluția biologică. Magia moare în noi. Iar amintirile se șterg și rămân doar frazele unei narațiuni la persoana a treia... Acum însă totul este cât se poate de real. Și eu, și orasul, și marea, și cerul și mai ales tu. Pestre drum de copacul sub care m-am aciuat, câteva scaune – fără mese – zac cu fata spre soare și spre port. Nu știu dacă e un atelier sau o cârciumă. Oamenii par preocupați, vorbesc între ei și nu au băuturi în mâini. Îmi ridic ochii din carte atras de scânteile pe care rochia ta de muselină le aruncă în jur. De unde ai apărut? Cufundat în vise și în întrebări nu te-am văzut venind și așezându-te alături de ei. Poți fi o angajată a fabricii de filatură sau o studentă în an terminal ce își așteptă iubitul să iasă din tura de dimineața. Sau poti fi o sirenă hotărâtă să se joace cu muritorii. Mă decid pentru a doua variantă când îți întorci privirea către mine și valurile părului ți se izbesc de umerii albi. Și atunci simt cum sufetul meu, ce putea tot atât de bine să fie al mării, al orașului sau al cerului, pornește intr-o nesfârșită călătorie spre tine. Mă așteptai în port sau eu te așteptam pe tine?...
De ce nu îmi amintesc detaliile chipului tău? Acum durerea este depașită cu prețul lucidității. Nu te mai pot vedea, dar ceea ce mai este viu în mine te caută încă. Am ajuns; ești lângă mine, mă ții de mână și poate chiar îmi vorbesti. Șarpele vieții a ajuns să se devoreze în intregime (dintr-un capăt în altul, dintr-un port în altul), dar tu – printr-o minune – te-ai ferit din calea lui. În sfârșit, mi-am plătit datoria față de lume și acum pot să te iubesc mai mult ca niciodată. Nici timpul, nici despărțirea, nici suferința și nici măcar oamenii nu pot pune piedici iubirii, ci doar datoria. Nu am răspuns niciodată la întrebarea: “Când ai știut că mă iubești?”. Mi-ai adresat-o și la ultima noastră întâlnire cu un zâmbet ce ținea aprinsă speranța între noi. Poate era doar un joc, un alint, un capriciu; sau poate era o capcană menită să mă scoată din interiorul dragostei pentru a o ucide cu rațiunea. Orice răspuns ar fost o minciună sau o trădare (prin trasarea arbitrară a unui moment în care sufletele noastre se cunoșteau însă erau străine) sau cel puțin o dovadă de frivolitate. Căci din orice poate fi măsurat sau limitat inima se retrage. Multă vreme am crezut că dragostea s-a născut și s-a hrănit cu depărtări, dar crezul asta nu era decât răzbunarea unui ego inflamat și rănit de hazard. Daca aș mai putea vorbi aș știi acum ce să răspund, dar niciodată cercul nu este complet; și poate că este mai bine așa.
“Încă de la începuturi fericirea este sădită în pământul roditor al sufletului și tot ce urmează: lupta, suferința, călătoria, oamenii sunt anotimpuri ce o hrănesc cu soare, cu ploi și seva. Și ea creste și creste și apoi, când ești învins sau doar obosit, te cheamă la ea pentru a-i culege roadele. Și roadele ei pârguite fac iubirea grea și definitivă ca o moarte și moartea dulce și ușoară ca o iubire”.
Gândesc că moartea este un dar pentru cei ce nu pot găsi – sau hotărî – singuri alt sfâșit pentru propriile călătorii. Sunt încă pe vas. Astept să coboare toți pasagerii lângă un chepeng deschis ce duce spre sala motoarelor. Mă feresc de chiote și de înghesuială plină de entuziasm de pe țărm. Soarele și-a piedut din putere și vasul ușurat de povară joacă în lanțuri. Toți zeii rațiunii sunt morți în mine și mă simt purificat, ca după o asceză. Mi-am revenit din leșin, însă lumea mi se pare încă greoaie, confuză și obositoare. Poate de aceea nici nu te aud și ne te văd venind. Mă avertizează în ultimul moment scânteile pe care rochia ta de muselină le aruncă în jur. Ar fi trebuit să știu că esti mai nerăbdătoare decât mine. Tresar și zâmbesc, pentru că tu m-ai învățat că zâmbetul este cel mai bună formulă de bun-venit sau bun-rămas.
Călătoria este încheiată, destinul – pecetluit și fericirea – neștirbită. Mă iei de mână și atingerea ta îmi pare dulce și ușoară, ca o iubire...

- SFÂRȘIT -

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!