Cred că mi-a expirat viza pentru paradis
și am rămas la frontiera iluziei
unde mă controlează indolența
intrigată că nu prea am bagaje,
ci doar cu un ardei iute
și un castramete murat ascunși în asuflet.
Fac o reverență vameșului viitor
care îmi promite ce va vrea,
obosit mă așez pe drumul parcurs
și visez la confuziile mele
agățate de coada unei comete
plictisite de gravitația sistemului.
O bucurie nemernică îmi remarcă slăbiciunile
genomului ancestral, periculos atacat
de voințe obscure și cam indecente,
așa că mă hlizesc la nervii sfârtecați,
striviți de copite și bocanci,
pentru că mi-au deranjat învoiala cu mine.
Câteva bucăți de intimitate îmi acoperă
orizontul declalibrat, suspendat de tăcere,
în lipsa misticului paradis pentru care
mi-am pierdut viza din cauza mea
și rămân fidel purgatoriului de baștină
populat cu intersecții păguboase.
Lângă mine, altruismul se scarpină în nas
și ironia mănâncă gogoși cu sare și plescăie.