POEMUL LINIȘTEI


Era în mine răspândită
modestă, demnă și discretă,
cuminte ca o pasăre rănită
ascunsă sub o margaretă.
Nu îmi doream stăpână să îmi fie,
nici parteneră-n tensiunea vieții.
Când totul mi se oferea doar mie,
galant plăteam cu anii tinereții.
Cenușereasă-n existența mea
înnobilată de tăcerea-i majestuoasă,
minusculă lumină ca de stea
dintr-o îndepărtată nebuloasă,
era în mine, eu eram în ea
cu-același puls vibrat de pasiuni,
dar nu se așeza în calea mea
cu adevaruri și minciuni.
Când febra timpului se stinge
fantoma zeității ei renaște,
îmbrățișarea nopții mi-o învinge
și inima tardiv o recunoaște
Senină mă-nconjoară cu iubire,
sunt prada ei uimit de ritual,
altar îi sunt fără vorbire,
contur de om a-senzual.
Atomii lumii combinați în mine
prin legi pe care ei le știu
mi-au agățat ca pe-un ciuline
suflet să-ndur ce o sa fiu.
Eliberat de anii ce-au trecut
sunt eu cu ea tăcuți în reverie,
eu gata să mă-ntorc în lut
ea, Liniștea, să-mi fie-n veci soție.