timpul imploră milă dar nu-l ascult
cândva eu cerșeam de la el doar cerșeam
dumnealui timpul nu avea timp de mine
eu plecam cu capul în jos
cu gândurile înfrânte pustiite
în care doar angoasele își mai făceau casă

feminitatea mea capitula și ea
se lăsa desfigurată fără să mai protesteze
privată de ea însăși înflorea nefiresc
în bocanci cu talpă din fier și șireturi din piatră
se trezea la cinci dimineața și se înrola

tu nu erai niciodată acolo
eu cel puțin nu te vedeam
nici măcar nu te simțeam
până la urma urmei „timpul”
era o chestiune personală a mea doar a mea
a trebuit în consecință să mă adaptez
și am făcut-o

astăzi mâinile tale atârnă vlăguite
pe lângă un trup care nu le-ar mai primi
așa de străine îți par: două vreascuri cusute cu ață
caută cu o ultimă sforțare o mică atenție
să prindă să simtă măcar o secundă
ceva din substanța trecută a zilei de ieri

ochii tăi tulburi sfâșie cu guri de vârcolac nesătul
argintiul din ovalul feței mele care de data asta
nu se mai lasă prinsă sub nicio formă: iacta alea est!

trupul nu te mai ascultă
căzut din el însuși umblă acum după o altă gazdă
pentru sufletul amputat de indiferența măreață
nu vrea nimeni să îl ia în chirie: nu e rentabil

găsești că e mai înțelept să iei pauză de la tine
te așezi pe o margine de lac și dormi ca pentru uitare
uitarea de sine binecuvântata uitare de sine
între timp te-am cam pierdut și eu în amintire