Ne situăm pe falia de lumină
Ce tot separă răul de ce-i bine
A mai rămas doar în surdină
Ea diferența mată ce râde în suspine.
Suntem adesea pe limita de anvergură
Prin care doar istoria amorezată
Își amintește Ștefan ce a avut în gură
Dar uită că ea izbânda, a murit și s-a născut deodată.
Proximitatea animală ne dă fiori
În zilele când ea lumina e aprinsă iară
Dar ne și îndobitocește uneori
Atunci când am uitat lumina stinsă afară.

Ne tot ferim să fim precum
Asemenea unor maestre dobitoace
Fără a încerca să tragem fie și oricum
Ponoase din comportamentul lor în carapace.
Atunci când haita cea umană rage
El individul e cel mai dotat de fel
Uitând că poate chiar să se dezbrace
De caracterul său rebel sau chiar tembel.
Proximitatea animală ne dă fiori
În zilele când ea lumina e aprinsă iară
Dar ne și îndobitocește uneori
Atunci când am uitat lumina stinsă afară.