Orașul are mirajul său nemuritor
În aparența sacră
Căci e neiertător
Să vezi cum fără vlagă
Pătrunde în tine fiorul denunțător
Al lipsirii de libertate
A ceea ce odată însemna identitate
Totul ajungând treptat înfiorător.
Monoton în viața interioară
Dar trepidant în zgomot
Orașul este lipsit de hohot
De autenticitatea vieții ce parcă zboară.
Trecem unii pe lângă alții ca niște străini
Nici regnul parcă nu ne mai leagă
Ne ducem viața în trepidația străzii
De parcă am fi singuri și-i vagă
Senzația de apropiere.
Parcă și soția se depărtează pe zi ce trece
Copiii te simt de parcă ai fi rece
Ce să mai vorbim de contopire?
Epilog:
Paradoxal, într-o lume plină de banal
În care furnicarul vieții a devenit existențial
Ne înstrăinăm zi de zi, ca într-un film publicitar
În care rațiunea a depășit cu mult obstacolul duplicitar.