Această maladie
Sfințită cu suferință,
Te face să fii naiv,
Umil, nevolnic,
Să asociezi prost
Zâmbete, gesturi.
Ești un vulnerabil,
Te-nfunzi intr-o
Imagine de om abject.
Speranță confuză
Venită de nicaieri,
Îti împinge pieptul
Ca o moarte lentă.
Devii cel mai bun
Prieten al tău
Și cel mai mare dușman
Al conștiinței tale.
Pe măsură ce-ți crestează
Sufletul și-acesta se vindecă
Ești un purtător
Al acestei maladii,
Vei infecta alți oameni
Cu un surâs iscoditor
În apele linistite ale ochilor.
Însă cel mai bine,
Deși imun, dorința împlinirii,
Se-ascunde sub pielea bolnavă,
Insesizabilă exterior
Și-acolo te macină,
Acolo se amuză de neputința ta,
Clădindu-ți în interior
Spectrul singurătății,
Pentru că odată ajuns în templul ei
Nu vei mai scăpa,
Îi vei purta religia până în miez,
Iar ca-n orice religie,
Răspunsul vine cu jertfa.
Împlinirea și suferința
Aici devin cele două zale
Ale trupului tău -
Ca sufletul și rațiunea.