Într-un afiș,
intersectez un gând cu un Dan Puric.

Tu nu ești la capătul scenei,
nici pe scări,
nici pe după perdele.

Lângă mine
un scaun gol,
(îmi spun,
minus o Margaretă)
și râd.

Cineva cu joben
îmi atrage atenția:

domnule,
aici păstrăm liniște,
păstrăm,
li-niș-te,
e un act aici,
absolut,
un act cultural.

Nu se fac
cărămizi,
aici se dansează
și se cântă
și se Dan Puric
pe strada Lipscani.

Margareta revine.

Scaunul are o Margaretă în plus
și noi,
intersectăm câte un Dan Puric.

Tu nu mai ești la capătul scenei
nici la capătul rândului.

Tu nu mai ești nici unde se pune punct uneori,
ai găsit probabil
o poezie cu flori
și ai rămas agățată acolo în câmpie,
în verde
ca o părere de bine a lui a din atunci.

Uite,
intersectez un gând cu un Dan Puric.

Margareta nu a plecat acasă.
Piesa asta are prea mult Dan Puric.

Mă ține de mână,
de palmă,
cu o toamnă întreagă pe strada Lipscani.

Într-un afiș, el sare coarda.

Dan,
Dan Puric.