Din nou pe drumul ce nu știu unde duce
Aceiași pași ce se dizolvă-n veșnic târșâit
Același orizont albastru mă seduce
Pe calea fără zare, contururi sau sfârșit

Sunt iarăși călător venind din amintiri
Un pelican pierdut în veșnică migrare
Continui drumul printre dezamăgiri
Știind că dac-aș sta, ar fi doar disperare

Conduc la infinit mașina vieții mele
Cred că în depărtări nu e nici un hotel
Nu știu unde să merg, mă iau doar după stele
Fără să am idei, direcții sau model.

Plecat din soare, trecut prin prisma vieții
Sunt rază tot mai rece, mai fără infraroșu
Un curcubeu schilod ieșit din bezna minții
Trecând fiece zi în cod tot mai spre roșu.

Dar drumul ce mă duce adesea se bifurcă
Direcții tot mai multe, mai scurte, mai futile
Un labirint în care pașii mi se încurcă
Spre zări tot mai albastre dar reci și inutile.

Dar va veni o clipă când pașii îmi vor sta
Înzăpezit pe stradă, urmat doar de siaj
Și iarăși voi porni, chiar prin ninsoarea grea
Știind că n-o să treacă nicicând vreun utilaj...