printre umbrele scunde la o agapă în iarbă, când visele
spulberă roșiatice lumini, și pești se zbat în golfuri, pe frunte –
e o iubire despre care nu se poate vorbi. se lasă întunericul.
ce-a fost de mâncat s-a sfârșit. ce-a fost de spus s-a grăit – și
totuși acum începe unul și altul să vadă în jur – cum altfel? –
spațiul căscat între viitor și trecut – e poate nenumitul chip
ce ne-a strâns laolaltă. printr-o subită rotire a figurilor pe tablă
zâmbetul ei întinde un alt obraz. lacrima lui se zbate ușor
mai la dreapta. cutremurați bat din picior în pământ, căci văd
fiecare pe suprafața apei din căni un alt chip, mai vârstnic,
sau unul cu mult mai tânăr. întunericul își are bortele lui,
pentru cei ce nu se-ndură s-arunce un văl de uitare. în icoana
în care Dumnezeu ne trăiește trăim viața celui de-aproape
– însuflețim chipuri – și ne întoarcem în aburii dimineții.