Albul ochilor acum e rosu sângeriu
Si irisul albastru e verdele oceanului,
Buzele moi sunt în nuante pamântii
Si gura scoate scâncete ce zgârâie timpanul.

Are în fata lumea toata, cu vântul si racoarea lui,
Cu soarele mângâietor si râul lin,
Cu flori si iarba si frunza verde a copacului
Si cu speranta pasarilor ce grabnic vin.

Dar e încatusata strâns în lanturi de cuvinte,
Într-o celula cu zidul gros de gânduri,
Cu linistea apasatoare si fierbinte
Ce-i înfiereaza sufletul în repetate rânduri.

El nu mai este-aici s-aduca zâmbetul,
Sa-mbratiseze strâns minute-n sir.
El a plecat si a lasat amar în urma cântecul
Din pasii lui si dulci o mie de priviri.

Dar fereastra spre visare mereu este deschisa
Si din celula ei timid ea evadeaza
Spre-un vârf de munte,spre libertatea ei promisa,
Spre dragostea cea pura,spre idealul ce-l urmeaza.