Pe când zarea ne descătușase soarele din priviri
Și căldura topise ale noastre suflete-nghețate
De gerul aprig al iernilor trecute,
Iar credința începuse din nou să renască,
Dezbrăcați de toate reproșurile și amintirile,
Așteptam primăverile, întinși sub pomul înflorit,
Petalele de măr, să ne cadă albe, pe tâmple.
Ochii tăi, acum, ți-s baltă tulbure și mocirloasă,
Iar inima-ți de piatră, țâșnește negru venin,
Împroșcând văzduhul cu stropi de-otravă.
Sufletu-mi se frământă și suspină a amar,
Încordat, se zbate și se tânguie-n zadar.
Un ecou de tunet urlă ca o fiară, adânci
Prăpăstii se aprind din gura-ți de balaur,
Și rugul ce se înalță, legat de bietu-mi suflet
Încendiat, se clatină, se surpă ca un val,
Prăbușinduse-n hău, cu-n zgomot de metal.
Limbi de foc fierbinți, topesc din el fâșii,
Se stinge cu-n ultim geamăt, fără de sicriu.