Norul țipă, marea latră,
Pleoscăind de stânci în veci,
Și scheletele de piatră,
În natura cea maratră,
Stau bătrâne, slabe, seci.

În castelul trist și mare,
Ce se nalță rece, sur,
Cu fantasticul lui mur,
Printre stânci cu poala 'n mare
Și cu fruntea-n cer de-azur;

În castel izbind de nouri,
Stă-n fereastra ca un arc,
Într-a mării lungi ecouri,
Fața-n văl de gând și nouri —
Al seraphilor monarc.

Un monarc cu fața pală
Și cu păr de-un aur blând,
Iar în ochiu-i, rătăcind,
Vezi lumina matinală—
Stele-albastre strălucind.

Cine-i îngerul pe maluri,
Ce visează în castel,
Când al mărei vis rebel
Sfarmă lumile-i de valuri
De pământul eternel?

Cine-i palida minune,
Ce privește parcă-n veci
Printre stânci de pietre seci,
Cum se scutură de spume
Ale mărei unde reci?

Reproduceri după manuscrise din perioada 1866-1869.
Editie critică îngrijită de Perpessicius.